SCRISOARE CUTREMURĂTOARE! „Dragă mamă, nu te iert pentru că nu ai ştiut să fii mamă!”

O scrisoare emoţionantă circulă de câteva ore pe net, scrisă de o tânără de 21 de ani din Neamţ, pentru mama sa pe care o acuză că a privat-o de dragostea maternă, de o copilărie şi adolescenţă în care să aibă cea mai hună prietenă în cea care i-a dat viaţă.

Dincolo de detaliile concrete ale cazului, scrisoarea surprinde drama atâtor copii pe care unii părinţi îi abandonează, durere cu atât mai mare când e vorba de cea care dă viaţă. Cazuri care reprezintă excepţia de la regula sintetizată în zicerea „mama e numai una”.

Mai jos, integral, respectiva scrisoare:

<<Dragă mamă,

Sunt eu, fata ta cea mare. Îți amintești probabil că m-ai făcut pentru că altfel nu îmi scoteai ochii în toți anii ăștia pentru că mi-ai dat viață.

Voiam să te anunț că sunt bine, sănătoasă și că acum sunt puternică. Sunt puternică de când am plecat de acasă. Cum adică sunt puternică? Uite așa, am atâta încredere în mine acum și atâta curaj, că unii se sperie de mine.

Probabil nu te întrebi dacă sunt fericită, dar te anunț că sunt cea mai fericită… Îți mai zic că nu mai sunt adultul acela trist care plângea în continuu… Sunt un om bun….. sau cel puțin așa îmi spun cei din jur. Nu te urăsc, nu am făcut-o niciodată. Dar nu te iert… cel puțin, nu acum.

Nu te iert, mamă, pentru că din cauza ta nu am avut copilărie și nici adolescență.

Nu te iert pentru că nu ai știut să fii mamă, mamă. Nu te iert pentru că nu ai înțeles că nu eu am ales să vin pe lumea asta. Nu te iert pentru că nu m-ai iubit. Pentru că ți-am fost atât de indiferentă, mamă, încât iubeai străinii mai mult ca pe mine.

Nu te iert pe tine… dar sunt mândră de mine. Știi de ce? În primul rând, pentru că am reușit singurã în viațã, mamã! Nu sunt proastă, mamă. Sunt o femeie puternică! Și sunt mândră de mine.

Să îți mai spun ceva… astăzi vizitez copiii de la casele de copii. De ce? Pentru că mă regăsesc în ei. Și eu aveam nevoie de iubire cum au ei. Doar că ei chiar o primesc, de la noi… necunoscuții. Dar suntem diferite, mamă, eu îi iau în brațe pe toți și îi alint și plec cu ochii în lacrimi și cu sufletul făcut bucăți de fiecare dată de la ei. Și trăiesc cu speranța că vor deveni adulți cu un suflet bun.

În final… îți mai zic doar atât. Am așteptat toată viața să te schimbi și să ajungi să vezi unde ai greșit în toți anii ăștia. Să începi, în sfârșit, să mă iubești și să îți pese de mine. Că de asta faci un copil, nu? Aaaa, da, uitasem, mamă, și doar mi-ai zis de multe ori. Tu m-ai făcut că… „așa a fost să fie” și am crescut, doar „copiii cresc oricum”. Încă ceva, am fost la psiholog și mi-am închis în sertare povestea de viață.

Ți-aș mai scrie, mamă, dar știu că nu are rost.

Aș vrea totuși să te întreb ceva… Tu ești fericită?>>

D.V.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns