Într-un peisaj public în care discursurile de 1 Decembrie sunt, de regulă, pline de lozinci, rime goale şi patriotism de carton, mesajul prefectului de Neamţ, Adrian Bourceanu, rostit astăzi la ceremonia de Ziua Naţională, a sunat altfel. Mai direct, mai lucid, mai aproape de prezentul complicat decât de festivismul comod.

Încă din debut, prefectul a refuzat tonul auto-admirativ cu care, de obicei, sunt livrate astfel de momente: a vorbit despre războiul de la graniţă, despre crizele economice şi instituţionale, despre lipsa de încredere în cei care „ar trebui să ţină busola” şi despre faptul că, uneori, piedicile vin chiar „din interior”. Nu e genul de frază pe care o auzi des într-un discurs oficial.

Unul dintre pasajele-cheie – şi probabil fraza care va circula cel mai mult – este acesta:
„Astăzi, noi nu suntem trimiși în tranșee. Dar suntem puși în fața unei alte lupte: aceea de a reda sens, încredere și direcție unei țări care încă își caută echilibrul. Și dacă vrem un stat funcțional, un viitor în care să ne putem privi copiii în ochi, atunci trebuie să spunem răspicat: nu ajunge să comemorăm. Trebuie să construim. Trebuie să nu mai tăcem când vedem lucrurile greșite.”

Formularea „trebuie să nu mai tăcem când vedem lucrurile greşite” mută accentul din zona de „mândrie naţională abstractă” în zona de responsabilitate civică concretă: nu e suficient să pui tricolorul la profil şi să mergi la paradă, dacă în restul anului accepţi derapaje, taci la abuzuri şi închizi ochii la ce nu-ţi convine.

Un alt nucleu tare al discursului este fraza:
„Nu ne lipsește istoria. Ne lipsește continuitatea în onoare.”

În câteva cuvinte, prefectul rezumă exact una dintre marile fracturi ale ultimului secol: România are suficiente momente eroice pentru toate discursurile posibile, dar puţine perioade în care clasa politică, instituţiile şi societatea au reuşit să menţină, pe termen lung, un standard minim de onoare şi coerenţă.

Tot în registrul acesta, Bourceanu nu vorbeşte despre sacrificiu abstract, ci despre ceva mult mai greu de făcut zi de zi: responsabilitatea.
„Noi, cei de astăzi, nu suntem chemați la jertfă, ci la responsabilitate. Iar aceasta este, poate, cea mai grea formă de patriotism: să construiești, să respecți, să nu renunți. Să fii atent la ce alegi, la ce aperi, la ce îngădui și la ce lași nepedepsit.”

E un tip de mesaj rar pentru o tribună oficială: ideea că patriotismul nu înseamnă doar steaguri, artificii şi cântece, ci şi cum votezi, ce tolerezi, ce accepţi „pe tăcute” şi ce laşi să treacă nepedepsit – de la corupţie până la abuzuri mărunte.

În mijlocul discursului, prefectul leagă prezentul de istoria locului, invocând trei nume grele, toate cu rădăcini în Neamţ: Ernest Broşteanu (Roman – eliberarea Chişinăului şi oprirea înaintării bolşevice), Iacob Zadik (intrarea în Cernăuţi şi garantarea Unirii Bucovinei) şi Nicolae Dăscălescu (linia Tisei, apărarea graniţelor noului stat). Nu doar ca recitare de manual, ci ca exemplu de oameni care „nu au dat înapoi”.

Aici vine o altă formulare puternică:
„Trebuie să muncim — fiecare în locul lui — pentru ca peste 20 sau 50 de ani, cineva să poată spune: «și în vremuri grele, România a avut oameni care nu au dat înapoi.»”

În locul formulelor plate de tip „faptele lor nu vor fi uitate niciodată”, apare o întrebare indirectă: noi, cei de azi, ce lăsăm în urmă? Poate spune cineva despre generaţia asta că „n-a dat înapoi” când a fost greu, sau doar că „a trecut cumva, din inerţie”?

Finalul păstrează acelaşi ton, departe de festivism de carton:
„Ziua Națională nu este doar un moment festiv. Este o chemare la rost și la continuitate. Este datoria de a nu rămâne simpli martori ai vremurilor, ci de a deveni participanți la ceea ce lăsăm în urmă. Și nu doar la ce vom lăsa, ci și la ce facem astăzi — prin fiecare gest, prin fiecare decizie, prin fiecare tăcere sau implicare.”

Formularea „fiecare tăcere sau implicare” funcţionează ca un mic avertisment: şi tăcerea e o alegere, şi pasivitatea are consecinţe. Inclusiv politice, inclusiv administrative.

Per ansamblu, discursul prefectului Adrian Bourceanu e, fără îndoială, peste media obişnuită a mesajelor rostite la astfel de ceremonii. Fără sirop ieftin, fără clişee de manual, cu trimiteri istorice clare, cu formulări ascuţite şi, mai ales, cu o idee repetată în mai multe forme: România nu se apără doar la graniţă, ci şi în felul în care ne facem treaba, protestăm, votăm, sancţionăm derapaje sau le lăsăm să treacă.

Şi da: poate că, într-un judeţ în care instituţiile au fost, de prea multe ori, parte din problemă, fraza „trebuie să nu mai tăcem când vedem lucrurile greșite” sună cu atât mai apăsat. Chiar ca un bisturiu, dacă ne gândim că e judeţul cu un fost preşedinte de CJ condamnat penal şi fugar şi cu doi primari care doar în acest an au fost săltaţi de procurori, duşi la percheziţii şi apoi vizaţi de diverse măsuri speciale (control judiciar sau arest preventiv).

Mai jos, integral, discursul lui Bourceanu:
………………..

Doamnelor și domnilor,
Dragi nemțeni,
Astăzi, la 107 ani de la Marea Unire, nu ne permitem luxul autoamăgirii. Trăim vremuri în care realitatea ne obligă să fim lucizi. Avem război la graniță. Avem provocări economice, sociale, instituționale. Avem uneori îndoială între noi și prea puțină încredere în cei care ar trebui să țină busola. Avem dușmani din afară — și, din păcate, câteodată, piedici chiar din interior.
Dar România nu se păstrează prin teamă sau resemnare. Se păstrează prin coloană vertebrală, prin curaj, prin asumare.
Acum 107 ani, generalul Ernest Broșteanu, fiu al Romanului, trecea Prutul și elibera Chișinăul, oprind înaintarea bolșevică și creând condițiile unirii Basarabiei cu România.
Tot atunci, generalul Iacob Zadik, tot de aici, din Neamț, intra cu trupele în Cernăuți și garanta Unirea Bucovinei. Nu cu discursuri. Cu fapte. Cu ordine clare și acțiune rapidă.
Câțiva ani mai târziu, în 1919, generalul Nicolae Dăscălescu, din Căciulești, mergea cu arma până la Tisa, să apere granițele noului stat. Și le-a apărat.
Aceștia sunt doar trei oameni. Dar în spatele lor a fost o țară. Oameni care au înțeles că nu putem avea România Mare fără Români Mari — în conștiință, nu în titluri.
Astăzi, noi nu suntem trimiși în tranșee. Dar suntem puși în fața unei alte lupte: aceea de a reda sens, încredere și direcție unei țări care încă își caută echilibrul.
Și dacă vrem un stat funcțional, un viitor în care să ne putem privi copiii în ochi, atunci trebuie să spunem răspicat: nu ajunge să comemorăm. Trebuie să construim. Trebuie să nu mai tăcem când vedem lucrurile greșite. Trebuie să muncim — fiecare în locul lui — pentru ca peste 20 sau 50 de ani, cineva să poată spune: „și în vremuri grele, România a avut oameni care nu au dat înapoi.”
Nu ne lipsește istoria. Ne lipsește continuitatea în onoare.
Noi, cei de astăzi, nu suntem chemați la jertfă, ci la responsabilitate. Iar aceasta este, poate, cea mai grea formă de patriotism: să construiești, să respecți, să nu renunți. Să fii atent la ce alegi, la ce aperi, la ce îngădui și la ce lași nepedepsit.
Dragi nemțeni,
Ziua Națională nu este doar un moment festiv. Este o chemare la rost și la continuitate. Este datoria de a nu rămâne simpli martori ai vremurilor, ci de a deveni participanți la ceea ce lăsăm în urmă. Și nu doar la ce vom lăsa, ci și la ce facem astăzi — prin fiecare gest, prin fiecare decizie, prin fiecare tăcere sau implicare.
La mulți ani, România!
La mulți ani, Județul Neamț!

………..

D.V.