Jurnal-cronică de festival: „Un templu indian ocupat de șobolani. Schimb canalul: un oraș thailandez invadat de maimuțe…”

Cronica de mai jos e fabuloasă şi este scrisă de un cont fake. Facem această precizare – obligatorie! – dintru început pentru că aşa e corect. Da, credibilitatea unei „note” date de o persoană anonimă poate fi afectată/alterată şi nu avem nicio rezervă în a face menţiunea respectivă.
Cert este că – dincolo de câteva cronici laudaţio care punctau doar o piesă/două/trei sau care dădeau notă festivalului prin prisma a doar două-trei roluri, apărute până acum şi scrise, în general, de prietene aşe directoarei TT – textul de mai jos analizează întregul trecând prin zeci de secvenţe. Este primul demers cu pretenţii de (aproape) „complet” despre recent încheiatul festival de la TT.

Textul mai are un păcat: e infernal de lung (33.000 semne) pentru că, aşa cum spuneam, e suma unor cronici zilnice. E scris însă cu verb, ceea ce-l face un articol „de citit pe nerăsuflate”.

Până la textul respectiv, doar câteva consideraţii:
-autorul ştie teatru. Şi cu ce se mănâncă fenomenul dar şi istoria teatrului românesc şi a celui nemţean. Pentru că altfel, textul nu ar fi avut substanţă. Dar are.
-de ce anonim? Motivele pot fi multe. Poate fi vorba despre cineva care are legătură cu „lumea culturală oficială” şi nu vrea să strice, poate, anumite punţi de legătură cu instituţiile administrative care finanţează cultura pe la Neamţ. Saau poate fi vorba de cineva legat (oficial) de TT sau cu o rudă angajat/colaborator la instituţie şi atunci să fie la mijloc temerea „să nu vrea directoarea să zboare pe cineva…”. Sau – la nivel teoretic, deşi nu prea pare a fi cazul – autorul rândurilor de mai jos să fie atât de critic pentru că are vreo poliţă de plătit… Variante pot fi o sumedenie…
-da, Vestea are realizat deja un „cerc de suspecţi” pe acest subiect. Mai mult din curiozitate personală. E posibil să aflăm sau nu cine e criticul literar care a expus părerile de mai jos care, culmea, coincid foarte mult cu ale altora care le-au expus doar prin cercurile de prieteni. E posibil să aflăm sau nu cine e Gheorghe Boiştean. De asemenea, chiar dacă aflăm cine e persoana, nu e obligatoriu să facem public numele, mai ales că în anumite cazuri există, în presă, şi obligaţia deontologică de a proteja numele cuiva.

Citiţi, delectaţi-vă! Recomandăm textul de mai jos spre lectură şi celor care conduc Consiliul Judeţean dar şi consilierilor care au alocat vreo 4,5 miliarde de lei vechi spre justă cheltuire de către directorul TT:

Despre festival (la pachet)

PLEDEZ PENTRU TEATRU

Ce ridicol, dacă nu cumva grotesc, e tânărul om de teatru, nelumit în cultură, care crede și se manifestă de parcă teatrul ar începe cu el!
Ce meschin și chiar periculos e omul de teatru matur, necultivat, care crede și se manifestă de parcă teatrul există prin el și numai prin el!
Ce penibil și

trist e bătrânul om de teatru, neatins de cultură, care crede și se manifestă de parcă teatrul s-ar sfârși cu el!
Ce nesuferiți suntem noi, ceilalți, care îndrăznim să credem altceva!

*

Să vezi pățanie! N-am ce face și, de gura copiilor (liceeni), îmi duc familia la teatru. La TT. Spectacol jubiliar, eveniment, ce mai…
Primul șoc: au dispărut actorii mari, din garda veche… de pe pereți! Au dispărut „legendele”! Soția mă atenționează că e timpul să-mi pun ochelari. Într-adevăr, fotografiile (actori și spectatori de azi) erau însoțite de legende (a se înțelege: notițe explicative).
Al doilea șoc: începe spectacolul! din când în când: aplauze! se sfârșește spectacolul: aplauze… Nu mai înțeleg nimic: reînvie „Cântarea României” ? Eu știam de la tatăl meu că montajul literar-muzical-artistic nu era un gen prea agreat. Cum de le place acum?
Al treilea șoc: textul, bazat pe amintiri ale spectatorilor, nu aduce vorba de Nicolae Scarlat. Să fie o scăpare a celor intervievați? Nu! Măria sa PUBLICUL nu poate greși, de aceea, poate, staful festivalului nici n-a avut ce corecție să facă. Păi, ce? Spectacole din Japonia, din Europa, din Mexic și SUA ne trebuie nouă? Cum am mai avea norocul nesperat să vizionăm un spectacol al liceenilor de la „Petru Rareș”? Și pe urmă, TT-ul avea o datorie de plătit: actorii teatrului au jucat atâta timp pe scena sălii de festivități! E rândul liceenilor să joace pe scena teatrului. Mi se pare un schimb echitabil.
Al patrulea șoc: nici un cuvânt despre criticii de teatru care, de-a lungul vremii, au fost alături de scena pietreană! Eu chiar am vrut să-l întreb pe Costel de la Teatru, dar soția m-a temperat, spunându-mi, în șoaptă, că asta e o poveste cu cântec (așa s-o fi scriind?). Cică TT-ul ar deveni, pe nesimțite, o clonă a unui teatru pentru copii și tineret din capitală… capitala Moldovei! Dar, dacă influența criticii (de la cap pornind) e atât de transformatoare, de ce n-or fi încăput într-o listă și Valentin Silvestru, Victor Parhon, Dinu Kivu, Constantin Paiu, Ștefan Oprea, Cristian Livescu și câți alții or mai fi fost? Unii dintre ei au scris chiar cărți despre fenomenul teatral de la Piatra Neamț. O carte a scris și actorul Cornel Nicoară, dar vorbele secretarei sunt sfinte, nu se putea trece peste ele. Sau critica de teatru începe cu cel/cea care „face cărțile”? Nu, nu pot să cred, ar fi o enormitate! Mi-e limpede: Măria sa PUBLICUL a greșit!
Al cincilea șoc: în drum spre casă, copiii mă anunță că nu vor mai da la facultate, ba mai mult, că au decis să rămână repetenți, că vor să prelungească, atât cât s-o putea, perioada liceală, pentru a putea juca pe scena profesionistă, ca actori în toată regula. Am pus piciorul în prag (tocmai ajunsesem acasă) și i-am anunțat, la rândul meu, că, dacă nu termină liceul, nu mai pupă bani de buzunar. Au cedat cu condiția ca, după liceu, să le permit să-și aleagă singuri drumul în viață. Am fost de acord. Familia e în armonie. Băiatul aspiră să devină RECUZITER, iar fata ține morțiș să se facă SECRETARĂ.

*

Copiii mei (liceeni) mă obligă să văd toate spectacolele din festival și să scriu câte ceva despre fiecare în parte. Ca recompensă pentru efort, mă vor expune (cu legendele de rigoare) pe holul de la baia 2, din apartamentul familiei. Mi-au pus o condiție: să nu comentez (în niciun fel!) producțiile TT-ului. De ce? Selecția actorilor pentru trupa liceului se face în ianuarie și le-aș strica ploile. Ar fi și o pată la dosarele lor de intrare în teatru: băiatul ca RECUZITER și fata ca SECRETARĂ. Mă conformez. Îmi iau însă libertatea (câtă obrăznicie!) să consemnez doar ceeace mă deranjează. Oricum, spectacolele nu duc lipsă de admiratori: critica (feminină/efeminată) nu are decât cuvinte de laudă, iar spectatorii, ca o companie bine instruită, aplaudă, în picioare (obligatoriu!), orice reprezentație.
În critica de teatru s-a instaurat, după revoluție, treptat, un soi de matriarhat. În legătură cu această mutație, l-am întrebat pe vecinul meu, sociologul, care, între un marț și-o bere, mi-a explicat cum a fost posibilă această răsturnare aproape sexuală. Ce zice el? Băieții, ca aspiranți la un loc în poala Thaliei, nu sunt, cum s-ar putea crede, majoritari: Dimpotrivă! Toți, și băieți și fete, vor să fie actori și regizori, cu alte cuvinte, SĂ FACĂ teatru. Fiind prea multe fete, ele sunt cele care mai rămân și pe margine. Ce altă alternativă mai au ele decât SĂ COMENTEZE?

JURNAL DE SPECTATOR

Vineri, 10 noiembrie, ora 17:
RESPIRAŢII
de Duncan Macmillan, regia Radu-Alexandru Nica
(Teatrul pentru Copii şi Tineret ARIEL, Târgu Mureş).
Un text ofertant, doi actori inteligenți, renunțare voită la mijloacele scenice creatoare de iluzie. Regizorul nu s-a obosit să mai scurteze piesa și inevitabilul s-a produs: spre final, oboseala s-a transferat în sală.

Sâmbătă, 11 noiembrie, ora 11:
BELA BARTOK ȘI POVESTEA PRINȚULUI CIOPLIT ÎN LEMN
de Cristina Sârbu, regia Monica Ciută
(Teatrul ODEON București și Asociația CLASIC E FANTASTIC).
Autoarea textului e străină cu totul de regulile elementare ale unui text dramatic. Conflict inexistent, acțiune fadă, provocată doar pentru a umple cu ceva momentele muzicale. Și dramaturga și regizoarea au trecut cu seninătate pe lângă „gâlceava” care se putea isca între pisică și șoricei. Vecina mea de scaun, Alexia, când a apărut pisica și a făcut cunoștință cu șoriceii, m-a întrebat nedumerită: dar nu-i mănâncă?
O lecție de muzică (45 de minute) și o poveste de final (10 minute). Ca spectacol, într-o sală de clasă, ar fi fost o lecție de neuitat. Ca lecție, într-un spațiu teatral, a fost un spectacol ratat.
O lecție de istorie, cel puțin bizară! Autoarea (o fi udemeristă?) a încercat să ne convingă, în repetate rânduri, că Sânnicolau Mare, astăzi, se află pe teritoriul României, dar, să nu uităm că, acum o sută și ceva de ani, a aparținut Austro-Ungariei.

Luni, 13 noiembrie, ora 20:
FAMILII
de Eugen Jebeleanu, regia Eugen Jebeleanu
(Teatrul Național RADU STANCA Sibiu)
Spectacol septic, fără praf, fără flegme, fără tensiune, ușor de reprezentat într-o policlinică particulară. M-am simțit exclus ca spectator. Chiar mă „biciuiam” interior pentru lipsa mea de receptivitate modernă. Noroc că, la ieșire, m-am întâlnit cu un prieten, vecin de palier (palier spiritual!), care mi-a strecurat printre dinți, complice, patru vorbe, dar ce vorbe! „Tehnologia nu face dramaturgia!” Pornind de la această concisă cronică de spectacol, m-am trezit că, brusc, mergând spre casă, fără să particip la întâlnirile cu CRITICA DE TEATRU, devin SPECTATORUL-CRITIC. Am intrat în prima cafenea.
Doamne al truditorilor scândurii magice, dar anticii, Shakespeare, Moliere, etc. au scris pentru un teatru anume, pentru niște actori pe care îi cunoșteau. Teatrul se făcea în jurul unui dramaturg. Nu mai avem dramaturgi? Sau avem și nu mai sunt frecventați de regizori…
Daaaa! locul dramaturgului a fost confiscat, în teatru, de regizori, de scenografi, iar în televiziune, de scenariștii știrilor de la ora 17 (chiar și de redactorul rubricii Meteo), de scenariștii emisiunilor tabloide… oriunde, oricând, oricine se simte îndreptățit și competent să dramatizeze.
Să fie vorba de neputință dramaturgică a regizorului? Să avem de-a face, aici, cu depășirea ultimului prag al competenței, care, fatal, coincide cu prima treaptă de incompetență?!? Sau ne confruntăm cu o situație nemaiîntâlnită în istorie: dispariția dramaturgului, a actorului profesionist și a criticului de teatru!!?
Democratizarea excesivă lasă urme vizibile și-n teatru, se pare. La întâlnirile dintre actori și spectatori, moderatoarea, un critic de renume, a pomenit de un spectacol realizat de câțiva oameni (nu oameni de teatru!) care povestesc o întâmplare… Cu alte cuvinte, niște cetățeni fără pregătire în domeniu, devin CETĂȚENI-ACTORI! În prezentul festival vor evolua niște liceeni! Un alt critic de teatru transformă niște spectatori, în doar câteva zile de festival, în SPECTATORI-CRITICI! Mai este necesar actorul profesionist? S-ar părea că nu.
Mai este necesar criticul de teatru, când la amintitele întâlniri dintre realizatori și martorii actului scenic, doamnele criticii românești, în loc să lumineze spectatorul, mută accentul de pe produsul finit, pe procesul de elaborare a creației teatrale? Paradoxal: în școala românească de teatru, important e spectacolul, rolul, nu instrumentele cu care să le împlinești. Hotărâtor e CE FACI, nu CUM FACI. Iar în teatru, după cum vedem, accentul cade pe CUM FACI. Nu mai contează CE FACI!

Marți, 14 noiembrie, ora 14:
COPII RĂI
de Mihaela Michailov, regia Geanina Hergheligiu
(Teatrul ARTE DELL’ANIMA, București)
La acest spectacol, publicul a aplaudat fără să se mai ridice în picioare. Propunerea celor de la ARTE DELL’ANIMA a plăcut! În sfârșit, am înțeles de ce, la alte spectacole, se întâmplă altfel! Oamenii vor să plece.

Sâmbătă, 11 noiembrie, ora 17:
FAMILIA OU
creație colectiva, regia Bogdan Untilă
(RECUL, București)
Colectivul de la RECUL pretinde că, improvizând, dă, la gata, câte un spectacol pe săptămână. În alte cuvinte, impulsul teatral se manifestă și se și concretizează imediat ce apare. Uimitor! Dar o fi bine?
Eu știam că arta, civilizația, au fost cu putință tocmai printr-o întârziere a manifestării oricărui impuls. Cu cât durata dintre impuls și manifestarea lui e mai mare, cu atât mai valoroasă e concretizarea.
Nu altfel stau lucrurile cu impulsul teatral. Tâmpă sau inteligentă, improvizația prezentată chiar în momentul facerii sau imediat după, de cele mai multe ori, nu dinainte gândită și, eventual, repetată, practică, pe lângă comicul voluntar, comicul involuntar, ambele amestecate într-o baie de mediocritate, dacă nu de prostie incoloră, inodoră. În teatru, pe de o parte. Pe de altă parte, în televiziune, aducerea vieții pe micul ecran chiar în momentul manifestării impulsului vital, individual sau colectiv, sau prelucrarea manifestării imediat după, reduce până la inexistență durata dintre impulsul artistic și manifestarea acestuia. Probabilitatea ca valoarea să apară, fără decantare, e minimă.
Cu cât ne repezim mai impetuos, cu atât mai periculos ne lovește RECUL-ul.
Adevărat, am fost puțin nedrept cu talentații actori, dar trebuie să cunoaștem și ei să recunoască faptul că strădania lor săptămânală nu depășește stadiul momentelor vesele de la TV. Dramaturgie deloc, unitate ioc! Spectacolul, ca să respect opțiunea realizatorilor, ar trebui „clocit” mai mult.

Luni, 13 noiembrie, ora 14:
CALUL ALB. Scurtă istorie a urii
de Smaranda Nicolau, regia Ioana Păun
(PĂUN/MANOLACHE/MIRON/NICOLAU)
„Prefer… actorul care reușește să devină invizibil.” (Yoshi Oida, ACTORUL INVIZIBIL). Îmi permit să extind preferința mea spre decorul invizibil (funcțional, nu decorativ), spre costumul invizibil (funcțional, nu elegant), spre muzica neauzită (funcțională, nu melodioasă)… Componente funcționale, întreg armonios, care să ducă la o percepție chinestezică.
Nu vreau să văd inima actorului, sângele, oasele și măruntaiele lui, ci întregul armonios sau, dacă se poate, vreau să primesc emoție, energie, să mi se provoace sentimente, gânduri… Vreau prea mult? Nu știu. Ceeace știu, însă, cu siguranță e că nu vreau să fiu pus în situația de a fi martor la agresarea unor vietăți, în numele demersului artistic (îndoielnic, de altfel), ori social.

Luni, 13 noiembrie, ora 17:
PE JUMĂTATE CÂNTEC
un spectacol de Crista Bilciu
(TEATRUL DE FOC, București)
La capitolul „precarități” se aliniază altor spectacole despre care am scris deja, dar Crista Bilciu înfăptuiește miracolul: ridică totul până la sublim. Ca atare, n-am cuvinte!

Marți, 14 noiembrie, ora 18:
PENA
de Adina Lazăr, Ștefan Mako (Am fost smardoaică), Ruth Smythers (Instruction and Advice for the Young Bride), regia Adina Lazăr
(CREATE.ACT.ENJOY, Cluj-Napoca)
„Impostura se legitimează, de obicei, cu dreptul la diversitate” (Ion Cojar, O POETICĂ A ARTEI ACTORULUI).
Prea des și prea insistent ni se bagă, cu de-a sila, în ochi și-n urechi tot felul de trăsnăi, tot felul de bazaconii! E DIFERIT, e ALTCEVA! Și, automat, noi trebuie să acceptăm că e și valoros din punct de vedere estetic, benefic din punct de vedere social, necesar și corect.
Să ne înțelegem: marii dramaturgi au trecut și ei prin faza POVESTIRE, culegere de REPLICI din gura contemporanilor, unii chiar au pornit de la o poveste, o schiță sau o nuvelă și, cu muncă, cu geniu, au creat capodopere! Sigur, nu stă la îndemâna oricui să realizeze un text dramatic valid, dar cine îi obligă pe acești „făcători” de duzină să se întoarcă la originile teatrului, la POVESTITOR? Unde-i ACȚIUNEA, unde e CONFLICTUL?
Teatrul cu T mare era și SOCIAL, fără să-și facă din asta vreun merit. E ECOLOGIST? E nemaipomenit!, Pune pe tapet problemele unei MINORITĂȚI (etnice, sexuale, etc.? E GENIAL! Se dedică neregulilor cu care se confruntă O CATEGORIE SOCIALĂ? E mirobolant! Demersul critic e paralizat din start! Am sentimentul că asist la o farsă enormă. Și nu vorbesc de PENA, care, pe alocuri, e ușor penal.

Sâmbătă, 11 noiembrie, ora 20:
FLUTURII SUNT LIBERI
de Leonard Gershe, regia Erwin Șimșensohn
(Teatrul EXCELSIOR București)
Un plus de fantezie în inventarea situațiilor de joc nu strica.

Duminică, 12 noiembrie, ora 20:
DRAGOSTE ȘI INFORMAȚIE
de Caryl Churchill, regia Irina Crăiță-Mândră
(Teatrul Național I.L.CARAGIALE București)
Tranzițiile mișcate în contrast cu scenele vorbite, în loc să le potențeze, în vreun fel, pe cele din urmă, creau un nivel de așteptare, în ceeace privește tensiunea și dinamismul, atât de ridicat, încât personajele și relațiile aproape că nu mai prezentau interes. Temperatură joasă! Ca afară!

Marți, 14 noiembrie, ora 20:
SOMNAMBULISM
de Iaroslava Pulinovici, regia Alexandru Mâzgăreanu
(Teatrul NOTTARA București)
Brecht și Piscator să trăiască! Numai că, la ei, filmul aducea un plus ideatic și afectiv, nu era pe post de surogat scenografic. Aici, imaginea video ne luminează în privința spațiului, dar întunecă fețele actorilor. Dacă era mai multă lumină, citeam și noi replicile pe buzele interpreților. Cum să nu-ți dai seama, tu actor, că, în registru grav, textul trebuie „mușcat”, șoapta trebuie „împinsă”?
Până acasă și, acasă, până am adormit, m-am contrazis cu nevastă-mea dacă aveau sau nu microfoane. Aveau? Cu atât mai prost!
Și încă ceva? Actorii nu s-or fi plictisit să joace, doi câte doi, uitându-se ochi în ochi? Că eu, unul, mai aveam puțin și adormeam. Nicio pagubă, veți zice, dar dacă, doamne ferește, eram somnambul și-o luam… Nici nu vreau să mă gândesc!

ROVEGAN
de Catinca Drăgănescu, regia Catinca Drăgănescu
(ARENA şi Centrul de Teatru Educaţional REPLIKA, București)
„Cântarea României” s-a insinuat în acest festival exact ca impotența: întâi, ca o părere! Cine și-ar fi închipuit că un amărât de montaj literar-muzical-artistic – mă refer, evident, la spectacolul jubiliar – poate direcționa, atât de ferm, ceeace avea să urmeze? Nuuu! Fisura logică s-a căscat în așteptările mele. Nici când am avut în față grupul de satiră și umor RECUL (indiscutabil, cu certe valori comice), nu m-am prins. Abia grupul satiric ARENA & REPLIKA mi-a arătat de ce festivalul se va încheia, apoteotic și necesar, cu evoluția amatorilor (trupele de liceeni).
Revenind la ROVEGAN, trebuie spus că actrițele sunt bune (una, chiar de excepție)! Regizoarea, care se vrea și dramaturgă, pare născută în gemeni: e nehotărârea întruchipată! Începe textul, excelent, cu povestea lui Creangă („Capra cu trei iezi”), se răzgândește, pe parcurs și schimbă macazul, mută, din când în când, toată garnitura pe linia rusească a piesei de teatru (ecartament mai larg, distanțe mai lungi între stimul și efect) și sfârșește, lamentabil, pe o linie moartă. Își dă seama (sau nu!) că mai are o singură salvare: scenariul de film documentar. Și, uite așa, sub ochii noștri, se naște un colaj, cel puțin, inedit: grup satiric-teatru-documentar artistic pe 16 mm… pardon! 4K.
Emoționantă întreprindere, revelatoare pentru realitatea românească, dar… Mai bine mă opresc!

Joi, 16 noiembrie, ora 14:
ALL OVER YOUR FACE
scenariu colectiv, regia Botond Nagy
(REACTOR de creație și experiment, Cluj-Napoca)
Un spațiu, microfoane (decibeli peste limită), paradă haute-couture, fum, lumină stroboscopică, trei actrițe care dansează bine, cântă bine și joacă puțin. Constat aceleași neputințe dramaturgice și regizorale. Mă hotărăsc să-mi dezamăgesc odraslele, renunțând la jurnal. Când să-mi bag mâna pe mânecă, aud, fără să vreau, vorbele unui spectator. Salvarea mea!
„E o varză! Ai văzut cum arată o varză în secțiune? Dacă o secționezi, îți apare o structură, care nu e deloc întâmplătoare. E o tindere spre înțelegere a noii generații, care nu știe de unde să se ia și încotro s-o apuce, dar încearcă. Încearcă să fie și extrem de dură, violentară, dar și cu sublim sensibilizant, să zic așa. Botond Nagy, regizorul, spunea că, dacă noi (generația noastră) nu punem piciorul în prag, suntem foarte proști. Vine, în România, un timp în care generațiile astea se vor aduna într-o masă critică (material capabil să întrețină o reacție în lanț n.n.). Cred că teatrul se îndreaptă spre un alt gen de percepție. Catinca Drăgănescu (ROVEGAN) vorbește despre un teatru „post-adevăr”. Oricum, formele pe care le vedem, ca încercare sunt, cel puțin, promițătoare. E adevărat că aici, în Piatra Neamț, sunt selecționate și aduse spectacole de unul din noii maeștri ai teatrului, care este Gianina Cărbunariu și care a imprimat o direcție extrem de specifică teatrului și care știe cu ce se mănâncă lucrul ăsta, știe cum se face și cum să sintetizeze… Ce avem în festivalul acesta, cu limbajul lui Botond Nagy, „e țâță, muc și sfârc!” Cred că aici se precipită niște tendințe pe care, dacă reținem ce-am văzut, o să le mai regăsim sublimate în alte încercări artistice. Nimic nu-i adevărat, poate, de asta, teatrul post-adevăr se poate certifica la un moment dat.”
Experiment! Asta era! Eu știam că „încercările”, tatonările, căutările, se fac prin poduri, pe sub poduri, în garaje, în depozite dezafectate… Underground! De ce la Teatrul Tineretului? De ce să „clasicizăm” ceva ce neagă taman „clasicizatul”? De ce să impunem ca regulă ceva care se opune oricărei reguli? Doar pentru că avem puterea s-o facem? Pare o revoltă de adolescent întârziat, căruia i s-au încredințat niște frâie, cu care, în loc să strunească, biciuiește răzbunător. Ne merităm soarta!

Joi, 16 noiembrie, ora 20:
’90
de Alex Fifea; Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban; regia David Schwartz
(Asociația O2G & MACAZ Teatru Coop, Bucureşti)
Pe scurt, o brigadă artistică cu durată infernală, 1h 40’. Noutatea abordării constă în faptul că problematica din care se inspiră nu mai e la nivel de întreprindere, ci la nivel de țară: revoluția, cântecel, pam-pam! profesorii corupți din universitate, cântecel, pam-pam! retrocedările, cântecel, pam-pam! disponibilizările, cântecel, pam-pam! jocurile de noroc (poker, ruletă, Bingo), cântecel, pam-pam! moare mama. Nu tu carismă, nu tu voce… În „Cântarea României”, pe care mă mir că n-au blamat-o, nu treceau de faza orășenească. Mă refer strict la prestație.
M-am săturat să scriu despre neputința regizorală a tinerilor prezenți la Piatra Neamț. Oare l-au citit pe Ion Sava, un mare om de teatru, care, culmea! n-a fost străin de EXPERIMENT? Regia, în viziunea acestuia, este o știință care presupune o maximă responsabilitate, aspect peste care se trece întotdeauna atât de ușor. Sava chiar apropie regia de chirurgie și sugerează ca tinerii regizori să funcționeze la început ca asistenți pe lângă regizorii constructori, evitându-se astfel influențele nefaste ale scenei asupra spectatorului: „Astăzi, îmi amintesc cu rușine despre primul meu spectacol… (…) Dacă eram chirurg, mă băga la închisoare; dar pentru faptul că s-a petrecut în teatru, cronicarii m-au ridicat în slava cerului” (Ion Sava, TEATRALITATEA TEATRULUI).
Pentru drumul public avem mai multe restricții decât pentru scena publică. Nu poți să inventezi un autovehicul și să-l scoți la drumul mare, dacă n-a fost testat, dacă nu e omologat, dacă nu se constată că prezența acestuia pe carosabil e inofensivă.
Accesul pe scenă e permis oricui îi trece prin cap o netrecută. Integritatea spirituală să n-aibă nicio valoare?!?
Of!
Chiar așa! Manifestarea la care asistăm zilele acestea pare a fi o secțiune OFF a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț din vremurile faste. De ce să schimbi ce era bun? Omul tânăr, atunci când nu-i place ceva, spune că „e de porc!”. Festivalul, în varianta mai veche, „era de porc”? Dacă da, atunci eu nu mai am cuvinte. Îl las pe Creangă să ocărască, așa cum numai el știe s-o facă:
– „Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!” (POVESTEA PORCULUI)

Vineri, 17 noiembrie, ora 14:
REFUGII
de Petro Ionescu, regia Raul Coldea
(REACTOR de creație și experiment, Cluj Napoca)
Din rău în mai rău! De la o brigadă artistică axată pe probleme naționale, iată-ne în fața unei brigăzi artistice de municipiu (Cluj-Napoca). Demagogia celor din primărie, soarta oamenilor fără adăpost, groapa de gunoi a orașului, problemele școlii… Lăudabil demers social! Spectacolul, însă, a fost invitat la un festival de teatru, iar cele patru hanorace cu glugă au trecut, nonșalant, din registrul satiric al brigăzii, în registrul grav al montajului literar-muzical-artistic! Nici urmă de teatru!
Autoarea textului și regizorul, extrem de documentați în CE au de spus (niște activiști sociali de excepție), s-au dovedit penibili în CUM au spus.
O sugestie pentru realizatori (atât de dedicați socialului!): lipiți-vă de o campanie electorală, susțineți-vă ideile la întâlnirile cu alegătorii, faceți o emisiune TV, orice, dar nu mai călcați scena unui teatru până când nu vă perfecționați mijloacele (text, regie, interpretare) precare, deocamdată.

Vineri, 17 noiembrie, ora 17:
POVESTEA PĂSĂRII FĂRĂ CUIB
de Ada Lupu, regia Iris Spiridon
(Teatrul Național VASILE ALECSANDRI Iași)
Actriță frumoasă, potrivită pentru vârsta fragedă jucată la începutul spectacolului, dar, pe măsură ce personajul îmbătrânea, din ce în ce mai supărătoare. Joc monocord, plat, salvat, în parte, de drăgălășenia interpretei.
Textul, după spusele unei spectatoare, e o variațiune pe aceeași temă: viața unei femei.
Poate, totuși, cineva să-mi explice această penurie de texte cu adevărat dramatice? Tinerii autori scriu (de multe ori, doar consemnează ceeace narează altcineva) povestiri. Dar, în istoria teatrului, POVESTITORUL precede apariția ACTORULUI. Tinerii, autori, regizori și actori refuză, practic, mijloacele artistice (dramaturgice, actoricești, regizorale, scenografice) dobândite de-a lungul a mii de ani și aduc în fața publicului un biet POVESTITOR. La Eschil, ACTORUL nu era singur, dialoga cu un COR. „Ai noștri tineri” nu agreează dialogul. Ce să fie asta? Frondă, ignoranță, neputință? Sau toate la un loc?
Urmărind un astfel de spectacol, ai impresia că PROLOGUL și EPILOGUL din dramaturgia clasică s-au contopit într-un „PROEPILOG” care povestește ceeace ar fi trebuit să se întâmple, întrucât trupa întârzie și e păcat, nu? ca spectatorii să fi venit de pomană.
Treaba lor! îți vine să spui, dar e și treaba noastră. Când urci pe scena festivalului astfel de „făcături”, le atribui o valoare pe care n-o au și îndopi spectatorul tânăr cu surogate.

Vineri, 17 noiembrie, ora 20:
FRIG
de Lars Norén, regia Alexandru Bogdan
(Teatrul UNTEATRU, București)
Un spectacol care merita o scenografie mai inspirată, care să structureze situațiile de joc, dar, în sfârșit, TEATRU!
Fiind de bine, mă abțin. Are cine lăuda.

Sâmbătă, 18 noiembrie, ora 14:
JURNAL DE ROMANIA. SFÂNTU GHEORGHE
scenariul și regia Carmen Lidia Vidu
(Teatrul ANDREI MUREȘANU Sfântu Gheorghe)
Cinci actori/actrițe își prezintă, pe rând, biografiile și, ca să nu ne plictisim, între confesiuni, unul face sport, una dansează cu panglica, unul cântă, una dansează fără panglică… Regizoarea, care a scris și scenariul, le-a cerut (probabil) o rostire albă, turuită, astfel că singura variație a fost aceea de gen. Bun, facem cunoștință cu actorii din distribuție, cu hobyurile lor… și sectacolul? A, data viitoare!…
E ca și cum te-ai duce la o expoziție de pictură și, în loc să vezi ce a pictat artistul, citești biografia acestuia, ce-i drept, înrămată. E ca și cum te-ai duce la cinematograf și, în loc de un film artistic, ai viziona biografiile unor actori de film. Păi n-ar mai fi un film artistic, ar fi un documentar și ar fi anunțat, pe afiș, ca atare.
S-ar justifica o asemenea întreprindere scenică, dacă fiecare din cei cinci actori ar avea reputația, farmecul și spontaneitatea lui Florin Piersic. Cere publicul din România, cu insistență, să-i cunoască, neapărat, pe actorii din Sfântul Gheorghe? Și dacă tot o comiți, în virtutea cărui demers estetic le anulezi autenticitatea, pe care, fără îndoială, o au?
Spectatorii aplaudă (în picioare), sălile sunt pline de liceeni, de voluntari (care sunt tot liceeni) și de câțiva maturi care speră că selecția a mai avut și scăpări.
E bine! Festivalul e o reușită! Dar pentru cine? E minunat, s-a obținut o finanțare consistentă! Ca să se facă CE? Producții asemănătoare?
E chiar așa de greu de înțeles că DIFERITUL nu e cu necesitate CORECT și că NOUL nu vine, întotdeauna, la pachet cu valoarea?
E chiar așa de greu de observat că impostura nu iese în lume până nu-și confecționează o postură arogantă?
E chiar așa greu de văzut un EU cu TUPEU?

Sâmbătă, 18 noiembrie, ora 20:
EXPLOZIV
de Elise Wilk, regia Andrei Măjeri
(Teatrul Național MARIN SORESCU Craiova)
Spectacol premiat, regizor premiat, autoare premiată… Critica de teatru remarcă o legătură între text și BACANTELE lui Euripide, ba chiar că piesa ar fi „o rescriere foarte liberă a celebrei tragedii”.
Să ne revenim!!! și s-o luăm de unde, tocmai, o sfârșirăm.
În primul rând, premiata autoare și premiatul regizor, deși dispun de zece actori/personaje, nu convertesc textele povestitorilor în situații dramatice, cu acțiune și conflict. E prea complicat! În al doilea rând, legătura mitologico-dramaturgică de care se vorbește, dacă e să scormonim, e doar la nivel declarativ (critici, realizatori) și literală (numele a două personaje). Excluzând finalul, mai degrabă putem afla similitudini de abordare cu NOTA ZERO LA PURTARE (Virgil Stoenescu și Octavian Sava).
Regizorul plasează actorii în situații convenționale, animate de un comic forțat și desuet. Jocul interpreților, lesne de anticipat, nu depășesc intențiile regizorului, iar al Natașei Raab e chiar prăfuit.
Spectacolul beneficiază de o scenografie modulară funcțională. Dacă și celelalte compartimente ar fi fost pe măsură, am fi asistat, într-adevăr, la ceeace pretinde critica teatrală că ar fi.
La discuțiile de după reprezentare, ca de fiecare dată, s-a pornit de la afirmația (indiscutabilă) că spectacolul e minunat. Nu e minunat, îmi spun, dar nu înțeleg cum e posibil ca strădania atâtor oameni să rămână fără ecou în sufletul meu. Întrebările celor din sală și răspunsurile celor de pe scenă (îndeosebi cele ale Natașei Raab) mi-au adus clarificările așteptate. Tinerii actori/actrițe au fost (cu două-trei excepții) studenții doamnei profesoare N.R., care , profitând de situație, ne-a dăscălit și pe noi, spectatorii, când pe un ton profesoral (limbă literară, hipercorectitudine), când colocvial (aproape stradal). Ce-am reținut (și, odată cu mine, liceenii/voluntarii), pe lângă presupusa legătură cu BACANTELE, a fost că nu se spune „serviciu”, așa cum greșit credeam, ci „servici” și că autoarea „e una din dramaturgi”! Așa e când ai servici la teatru și ești una din actori!

*

Dihonie în casa noastră, dihonie în teatru, dihonie în oraș!
N-am mai adus vorba de schimbările survenite în familia mea, fiind pre(a)ocupat cu festivalul! Pornind de la simbolul teatrului, ne-am certat definitiv. Eu susțin ACTORUL-ÎNGER, plozii îmi vâră-n ochi o insignă cu noul simbol, care arată ca un colțar, consoarta se retrage, lăcrimând, la bucătărie și se așază, mă iertați, pe colțarul de bucătărie, achiziționat (cum altfel?) la insistențele pruncilor, acum, de când cu festivalul.
Da, ne-am separat: eu în sufragerie, nevasta la bucătărie, odraslele în cămăruțele lor. Mâncăm pe rând, ne rânduim și la cele două băi, eu scriu, soția citește ziarele locale, copiii pe laptop. Și la teatru sunt nevoit să-i ocolesc. Fac, și ei, parte din grupul de voluntari. Au spațiul lor, umblă liberi pe holuri… dacă nu mă feresc, dau peste mine și trebuie să le cer scuze… Cu jurnalul ăsta mi-am pus progeniturile-n cap. Soția gândește ca mine, dar i se rupe inima de…
Ce mai… mă simt tolerat în propriul cămin. Dau drumul la televizor și urmăresc, absent, un documentar. Un templu indian ocupat de șobolani. Schimb canalul: un oraș thailandez invadat de maimuțe. Se întâmplă ceva cu lumea asta!… Ies. O gură de aer respirabil, vă rog!

Duminică, 19 noiembrie, ora 17:
APROAPE
de John Cariani, regia Alexandra Sabrina Vanci și Eduard Bîndiu
(Trupa ARTWIST din Baia Mare)
Duminică dimineață mă trezesc, brusc, cu un sentiment acut de pierdere irecuperabilă și, la fel de
rapid, realizez ce s-a întâmplat: cineva mi-a omorât mirarea! Soția mi-aduce o cafea și încearcă să mă liniștească, neliniștindu-se, că se mai întâmplă, c-o fi, c-o păți… Nu-mi pasă dacă e omor din culpă sau din imprudență! Că nu e decât o victimă colaterală… Da, dar era mirarea mea! Cine, când, unde, cum și de ce aproape toată lumea știe, dar nimeni nu îndrăznește, pentru că, dacă apari ca martor la moartea mirării, s-ar putea să-ți moară speranța.
Ca atare, nu mă mai mir când vlăstarele mele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mă încadrează protector și mă catapultează în sala teatrului, la spectacolul trupei din Baia Mare. Nicio grimasă la evoluția stângace a celor de pe scenă, niciun gest dezaprobator la accentul lor ardelenesc (au comis-o și profesioniștii, cu prisosință), nicio privire cârcotașă către odrasle! Nu mă miră nici prezența unei singure trupe de liceeni din afara orașului/județului. Trebuia justificată, într-un fel, participarea rareșiștilor.
Nimic nu mă mai miră!

Duminică, 19 noiembrie, ora 20:
ATENȚIE, AGLOMERAȚIE LA SOL!
De Marc Camoletti, regia Claudiu Ladan
(Trupa de teatru TeenAct Piatra Neamț)
În pauza dintre spectacole, mergem la un ceai. Băiatul se duce să comande la bar, iar fata mă
abordează frontal: Ei?!?… Nu mă mir! Îi aduc aminte de un spectacol care-i plăcuse, O LADĂ. Nu mă mir nici când aud că nu s-a schimbat nimic, că nu e o schimbare de valoare, că e doar o schimbare de gen (O LADĂ, un LADAN), c-o să văd eu la ora 20.
Și văd un LADAN (interpretul personajului principal) cu certe abilități histrionice, dar nu mă mir că jocul lui e narcisist, că alunecă foarte ușor în cabotinism, că nu are un control firesc al mâinilor, că dovedește nesiguranță pe picioare, că nu prea e credibil, că, deși el e vedeta și a pus în scenă spectacolul pentru a se etala, mai mult lipici la public pare să aibă partenerul lui de scenă.
Nu mă miră nici propunerea regizorală anemică, plasarea dialogurilor în centrul scenei, cu toate că, la îndemână, avea trei uși, și trei obiecte prin care se putea trece și, respectiv, în jurul cărora se putea gravita mult mai mult. Nu mă miră nici lentoarea cu care se derulează acțiunea.
Și cum o să mă mai mire opțiunea repertorială (piesă bulevardieră), când am asistat la atâtea spectacole profesioniste dedicate liceenilor. Nu era normal ca și liceenii să pună pe tapet anomaliile din viața adulților? Ce școală, ce educație, ce morală?… Mai lăsați-mă cu aberații din astea! Că să mă gândesc, că am și eu copii… Nu le mai interzic nimic, nu-i mai constrâng cu nimic, îi las să mi se urce în cap că și-așa nu am nimic în el! Ei știu tot, ei pot tot, eu sunt un netot și nici de asta nu mă mir!
Ce mirări să mai am, când premiul de popularitate e hotărât de un juriu școlăresc? Și de unde atâta mirare care să facă față ultimului moment: considerațiile juraților asupra spectacolului premiat? O să spuneți că așa ceva nu se face, că puteau fi atenționați să se pregătească și ei, că un final de festival cu bâlbe, câcâieli și penibilități, de parcă ar fi fost scoși la tablă cu lecția neînvățată, putea fi evitat… Prostii! Dar autenticitatea? dar emoțiile? dar aplauzele rudelor, prietenilor? dar?!…
Circul lumii! Hocus-pocus:
FINIS CORONAT OPUS!

Gheorghe Boiștean

D.V.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns