ISTORIE: şerbi la partidul-stat şi urmaşii lor din Noua Zeelandă / plumbul zilei

mancas

Am copilărit în România Mare, care chiar era mărişoară, unul din principalele grânare ale Europei, ţară bogată cu popor sărac. În această Românie Felix, consătenii mei din Dobreni umblau desculţi din primăvară până-n toamnă; iar din toamnă până în primăvară se încălţau cu opinci, fiecare după gusturile sale şi după posibilităţi, care cu opinci din piele de porc sau de bou, care cu opinci croite din cauciucuri de automobil. Mâncau pâine albă de Crăciun şi de Paști şi carne din an în paşti. Noi, în sat, trăiam într-un adevărat semi feudalism, nu în capitalism.
Sătenii îl înjurau (în taină) pe Conu Nae, moşierul, iar cărturarii satului, adică preotul şi învăţătorii, îl tocau mărunt, cam în taină, fiindcă exista o cumplită lege de „les – majestate”, pe Carol al doilea, cel înconjurat de camarilă, specialist în „tunuri”, pentru care faptă patriotică ţara nu avea tunuri, amic cu alde Urdăreanu, căruia i se mai zicea şi Murdăreanu şi concubin al Elenei Lupescu, zisă „Duduia”.
Mi-am petrecut adolescenţa şi mai toată perioada de muncă în aşa numita societate comunistă. Comunistă nu era. Adevăratul comunism l-am cunoscut în Israel, în chibuţuri, dar nici acela nu s-a dovedit viabil. Acolo inşii nu au nici un fel de proprietate, trăiau (unii mai trăiesc încă) într-o egalitate socială şi materială totală, cu numeroase constrângeri şi multe avantaje. Ceea ce noi am numit „comunism” în România a fost o dictatură de partid, nu de clasă socială, cum se autointitula, la început feroce şi criminală, mai pe urmă utopică şi, din lipsă de cultură şi viziune politică, incapabilă să se auto susţină, cum este China comunistă de astăzi, mare putere economică, la concurenţă cu USA.
Consătenii mei au pierdut pământul şi vitele de muncă, au devenit pălmaşi pe pământul statului, dar au primit în schimb electricitate, bocanci şi pantofi, şcoală gimnazială, deprinderea de a fura cereale pentru a avea cu ce trăi, şosea asfaltată, radio şi chiar televizor. Chiaburii, puţini la număr, şi morarul Ghiţă Ungureanu, au fost trimişi la Canal, în puşcării sau de-a dreptul sub glie. Conu Nae, deportat la Bacău, a scăpat cu zile, devenind din nou şofer-mecanic, ceea ce fusese înainte de a se însura cu nepoata marelui Mihalache Kogălniceanu. Erau şerbi consătenii mei (iobagi), dar nu la Ştefan Catargiu, ci la partidul-stat atoatestăpânitor. Spre a scăpa de foame, au migrat la oraş, devenind proletariat industrial, un fel de neoiobăgie modernă. Copiii lor au putut ajunge amirali, colonei (de securitate), intelectuali, dar mai ales muncitori la Săvineşti şi la Roznov, unde fuşereau de multe ori pentru a-şi întregi retribuţia.
Din 1990 încoace, se zice că trăim din nou în capitalism. Nu mai avem Rege, ne-au năpădit „baronii” şmenari, îmbogăţiţii într-o săptămână, nume prost ales, fiindcă adevăraţii baroni sunt cei de sânge albastru, nu hoţii din România Mică.
Consătenii mei, de baştină, s-au împuţinat. Cei care nu plecaseră spre oraş în anii dictaturii sunt acum, care au putut, în mai toate ţările Europei şi pe alte continente. Vasilică Cosma-Darie, Dărian de-al meu, de pildă, este bucătar de lux la Londra… Nepoţii mei, mai ales cei cu şcoală, hălăduiesc prin Canada, USA, Noua Zeelandă… Dacă ţara nu le asigură un nivel de trai european, îi pierdem iremediabil. Napoleon spunea că inima soldatului trece prin stomac. Şi mare dreptate avea!
Cei care au rămas în sat, mai ales bătrâni ca mine, au acum şi apă curentă, şi canalizare, şi străzi asfaltate… dar nu mai au pe lângă ei, ca odinioară, sumedenie de nepoţi cărora să le spună poveştile cu Harap Alb. E bine???
Dobrenii au devenit un mic orăşel, unde se mută cu viteză ameţitoare oamenii cu stare din Piatra-Neamţ, doritori de aer nepoluat, de iarbă verde şi de pădurea de stejari de pe Balaur ori de mesteceni, de pe Mătăhuia.
Nu trebuie să plângem după colbul de pe uliţe, după opinci sau după egalitarismul comunist. Avem din nou moşieri (se numesc fermieri), o şcoală foarte bine utilată (dar nu mai avem copii), condusă de o fostă elevă a mea de la „Rareş”, destoinică şi inventivă, intelectual adevărat, un dispensar dirijat de altă rareşistă dragă inimii mele…
Vrem sau nu, asta este istoria… Nu întreabă şi nu iartă. Satul tradiţional, bucolic, al lui Creangă şi Coşbuc, a murit.
Dar, cum se zice în ţările monarhice la moartea regilor, „Regele a murit… Trăiască Regele!”

Mihai Mancaş

Lasă un răspuns