Ion Asaftei: Pâinea / Vestitorii

Nimic nu poate fi întâmplător în lucrarea Domnului. Aşa că atunci când aflăm de felul minunat în care au fost îndestulate burţile flămânde cu neaşteptata mană cerească, nu putem să nu gândim la multele sensuri ce s-au rostuit în jurul acestui cuvânt.
Pâinea noastră cea de toate zilele…e ruga pe care o spunem de când suntem foarte mici, până când buzele noastre îmbătrânesc de tot şi lasă gândului ultima rostire…

Pâinea pentru care munceşti ca să îţi câştigi existenţa; pâinea pentru care te duci la şcoală, înveţi o meserie, ca să ai o bucată de pâine, în mod cinstit obţinută; pâinea cu care îşi ajuţi un prieten, ca şi pe animalul credincios ce îţi stă aproape. Zice folclorul atotînţelept: Din bucata mea de pâine, am hrănit un om ş-un câine./ Câinele mă recunoaşte, omul nu mă mai cunoaşte…
Mai e şi pâinea mai albă, pâinea mai neagră. Generaţii de necăjiţi ai lumii au crezut, în sufletele lor chinuite, că aceea de culoare albă este mai bună, deoarece negrul e asociat cu mizeriile existenţei de orice fel…Puţini cei care nu îşi amintesc gestul ritualic al frângerii pâinii, aşa cum l-a fixat literatura. E suficient să ne amintim de scena din Moromeţii când, după truda anuală, membrii familiei celebrau ca pe o mare sărbătoare scoaterea din cuptor a pâinii de vară, făcută din grâul nou, proaspăt secerat şi măcinat, transformat în coca umflată şi dulce-hrănitoare din care rupeau solemn, fără vorbe în plus, copii şi adulţi. Sau poevestea cutremurătoare din Mizerabilii lui Hugo, în care personajul principal, nefericitul Jean Valjean, face ani grei de ocnă pentru că furase o pâine… O pâine ce trebuia să stingă lacrimile unui copil nemâncat.
Uitându-mă pe unde poţi bănui că au fost/ că sunt lanuri de grâu, trecute prin necazul prelungit al secetei nemiloase, nu ai cum să nu cugeţi la ce vor mânca mulţi dintre semenii noştri în lunile viitoare şi spui, gândind tot la Biblie, că Domnul a lăsat să avem grijă de păsările cerului…Cei de azi nu mai pricep că El se gândea la toate vieţuitoarele!

Şi dacă aţi şti cât de puţină pâine le trebuie celor necăjiţi ca să fie fericiţi şi cât de multă avere, putere, satisfacere de orgolii le trebuie altora, cei care au şi uitat gustul vechi al pâinii, în luxoasa lor trecere pe acest Pământ.
De aceea spun pentru mine şi pentru cei care vor să creadă: Şi nu ne duce pe noi în ispită!

Ion Asaftei

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns