Încetul cu încetul îi uităm, de nu cumva i-am și uitat, așa cum vor mai fi rămas prin fotografii alb-negru, uneori în sepia: cu haine nefiresc așezatepe ei, cu fețe cuminți, timorate de aparatul ce-I trăgea în poză la câte un iarmaroc, bâlci, hram, o dată sau de două ori de an. Și apoi se pierdeau prin lanuri de porumb, printre spice de grâu, prin grădini de legume, prin livezi și vii, din când în când prin pădurile de la margine de sat. Apoi, pentru veșnicie, se retrăgeau în cimitire pline de pomi și de tufe de flori, cu alei sfioase, rostuite ca niște ulițe în miniatură, replici fidele ale imaginii naturale ale satului din care plecau, deoare ce case le erau înlocuite de movilițe de pământ cu câteo crucea lbă, de mesteacăn, o vreme, pusă la căpătâi. Așa erau ei: anonimi și mulți (cândva) ducându-și rostul lor pe pământ cu un fel de mândrie tragică, fără să dea nimănui socoteală. Și totuși, mai toți ne tragem din ei: cei mai mulți chiar de la prima generație, alții la adoua, a treia, a patra, poate unii să fie a cincea generație. Pentru că e greu să ne lăudăm că suntem orășeni get-beget, mergând pe o linie directă, la începuturi.
Undeva, mai aproape sau mai departe, se află începutul nostru de țărani/ răzăși/ moșneni, oameni de la câmpie sau din satele ascunse pe după un colnic sau pitulate prin poieni de sub munte, chiar dacă acum am ajuns să fim „domni” mari pe la oraș: manageri, oameni politici, medici, universitari, avocați, ziariști, ingineri, economiști, dezvoltatori imobiliari, agenți de vânzări, corporatiști, etc.
I-am mai văzut o dată pe înaintașii mei, țăranii, imediat după 90: se trezeau din letargia celor 4-5 decenii de communism și deveneau proprietary pe niște bucăți de pământ, dobândite în timp de părințiși de bunici. O vreme se părea că „vor fi iarăși ce au fost și mai mult decât atât”: încetul cu încetul, lipsiți de multe necesare pentru a-și putea lucra cum se cuvine ogoarele, au plecat către strămoși, lăsând altora ceea ce fusese, efemer, al lor. Unii dintre ai lor, mai tineri, au ajuns să muncească din noupământul din străbuni, „cumpărat” acum de cine știe de undeva fi venit acel străin…alții subzistă cum pot, încă muncind cu un cal, un asin, cu niște copii neduși la școală (au tabletă, nu au curent; au de amândouă dar au de lucrat țarina…)
Arămas un proverb care, în înțelepciunealui seculară, spune tot, în puține cuvinte: Bunățară/ rea tocmeală! Era bogată țara și pe vremuri, bogată încă mai este (cât o mai fi) și acum…dar tocmeala (rânduiala, legea) mereu prost gândită și aplicată. „Rău guvernată”, spunea povestitorul din Ciulinii Bărăganului.
Iar noi vedem că nici democrația de azi nu a făcut mare lucru pentru țăranii noștri, câți vor mai fi fiind pe acest pământ. Dar trebuie să aducem, îngând, o laudă țăranului român, după cum spunea Rebreanu în discursul său de recepție la Academia Română…
Alte vremuri!
Ion Asaftei
