Ion Asaftei: Biserica, temelie a neamului românesc / Vestitorii

Trăim vremuri de grea cumpănă despre care cărțile vechi ne-au avertizat de multe ori. Și, tocmai din acest motiv, biserica și valorile ei spirituale au fost și sunt prezente zi de zi în spațiul românesc!

Neamul nostru se distinge dintre toate neamurile lumii prin firescul trăirii sale religioase. Dacă alte popoare au fost creștinate în timp, spre a înlocui astfel o îndelungată existență păgână, etnogeneza românească a fost un proces ce a beneficiat de contextul creștinismului timpuriu, motiv pentru care afirmația că „ne-am născut creștini” este sugestivă pentru sufletul acestui popor încercat. ”Cel dintâi dintre apostoli”, fratele lui Petru, Andrei, a avut soarta de a merge în Scythia Minor (Dobrogea de azi) pentru a aduce acolo cuvântul apostolic. Așa au pornit urmașii daco-geților și ai latinilor în drumul lor creștin prin lume, venind către noi, cei de azi. Colinde, creații folclorice și trimiteri toponimice stau mărturie: avem „Peștera Sfântului Andrei”, ”Apa Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului”, lăcașuri de cult săpate în piatră, mărturii legate de sfinți și de mucenici care au viețuit aici, la început de întâi mileniu creștin.

Din acele începuturi pierdute în timp, instituția Bisericii a fost alături de micile noastre comunități, adăpostite la margine de codru, pitulite în văi prietenoase, pe lângă o apă sau la o încrucișare de drumuri. Peste tot însă, pe lângă căsuțele lor cu acoperișuri aidoma unor cușme de vreme rea, oamenii au avut grijă să ridice, pe un loc mai înalt din preajmă, Casa lui Dumnezeu, Casa Domnului, Biserica. Cuvântul în sine vine din moștenire latină, basilica devenind biserică, tot așa cum frumoasa denumire de zi duminică vine din latinescul Dies Dominus, adică Ziua Domnului. În adâncimea lui sufletească, românul s-a simțit mereu apărat de Domnul, a cărui casă de pe dealul din sat i-a fost mereu loc de povață, de mângîiere, de refugiu, Și astăzi, în multe sate de-ale noastre, întâlnești denumiri elocvente: Dealul Bisericii, Ulița Bisericii, Răspântia de la Biserică, Pădurea Bisericii. Iarc el care urcă dealul simbolic, găsește și semnul neamului nostru, TRICOLORUL pus la loc de cinste, deoarece slujitorii bisericii neamului au fost, dintotdeauna, patrioți și păstrători ale însemnelor noastre naționale; mulți dintre ei au pierit pentru limbă, neam și țară devenind mucenici știuți și neștiuți.

Cine vrea răul Bisericii, acela este orice, numai român nu, spunea cu strășnicie Mihai Eminescu, cel care a pătruns, cu puterea clarviziunii sale geniale, relația unică dintre poporul roman și Biserica lui Iisus. „Biserica, maica spirituală a neamului românesc, a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului”, arăta Eminescu.

I se alătură în ziceri ce pătrund fiorul timpului și rămân pentru veșnicia acestui neam, un alt geniu botoșănean, Nicolae Iorga, cel care arăta că „un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. Soarta poporului nostru a fost ca, pentru multă vreme, cultura, istoria, biserica să se afle împreună, spre binele nostru și spre salvarea noastră. Marii noștri voievozi erau sfătuiți și apropiați de marii prelați ai acelor timpuri; primele texte scrise la noi și primele forme de învățământ s-au făcut în liniștea sfântă a bisericilor; cronicarii, mitropoliții, istoricii de peste veac conviețuiau într-o armonie a sufletului ce a făcut mereu bine unui popor greu încercat.

ACUM, CÂND ÎN LUME FACTORI IRESPONSABILI POT DUCE PÂNĂ LA ULTIMA LIMITĂ, DEZUMANIZAREA DIN URMĂ, FIE CA FIII ACESTUI NEAM ROMÂNESC SĂ RĂMÂNĂ ALĂTURI DE MAICA LOR DE LA ÎNCEPUTURI, CEA CARE I-A CRESCUT ȘI I-A ADUS PÂNĂ UNDE SUNTEM! DOAMNE AJUTĂ !

Ion Asaftei

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns