Imagine cruntă: Profesoare cu veston de miliţian! Sau Ada Milea şi Visătorii de la TT

Avertisment: textul care urmează nu este cronică de teatru ci un simplu articol (să-i spunem ştire extinsă) scris de un om cu experienţă în presă dar profan în ale Artei. Ca să nu avem discuţii…

Aplauze care nu mai conteneau, flori primite de artişti şi postate pe obiectele de decor pentru că au urmat… bisuri. Ca la concert deşi a fost vorba de o reprezentaţie teatrală numită totuşi spectacol-concert. Cam aşa s-a scris, în urmă cu câteva ore, premiera piesei VISĂTORUL de la TT.

Piesa a cucerit publicul prezent, indiferent de vârstă. Din mai multe motive. În primul rând, mesajul e deopotrivă pentru copiii loviţi sau chiar striviţi de şabloanele educaţiei contemporane (în familie, şcoală, societate) dar şi pentru părinţii de copii.

Povestea e simplă în aparenţă. El, Peter, e un copil altfel. Un pic mai tăcut. Şi imediat primeşte de la cei din jurul lui (familie, copii, profesoare) eticheta „un copil dificil”. Pentru că asta se întâmplă, real, în viaţa de zi cu zi: e mai complicat să mergi la cauză, să vezi în sufletul omului, să asculţi şi mult mai facil să i se pună 3 ştampile pe frunte, 3 etichete, 3 şabloane (spuneţi-le cum vreţi) şi eventual „neînţelesul” (tăcutul) să fie transformat în paria, în nefrecventabil.

Restul poveştii o aflaţi dacă mergeţi la teatru!

Observaţii:
-toată lumea se aştepta la cratiţe, capace etc, că tot s-a vorbit de instrumente neconvenţionale. Dar tuburile alea din plastic, care în cădere produceau nota muzicală şi rămâneu în rezonanţă (orgă, pian, ţambal) chiar au surprins. Nu doar ca efect ci şi ca muzicalitate.

-Sacourile (vestoanele) de miliţian (sau semănând a…) ale profesoarelor au fost poate cel mai simplu dar mai puternic simbol. De aceea, mesajul directoarei Gianina Cărbunariu (care invita la acest spectacol deopotrivă copii şi bunici şi părinţi) trebzie completat: obligatoriu şi cadre didactice. Ar fi cel mai puternic curs de psihopedagogie care le-ar ajuta (omul cât trăieşte învaţă) să nu-I mai trateze pe copii ca numere din cifra de şcolarizare, ca pluton care trebuie să bată pas de defilare cu stângul pe toba mare. Eşecul şcolar nu merge mână în mână cu eşecul social ci este cauză determinant a unei astfel de situaţii.

-Poţi face teatru, cu accente realiste evidente, şi fără să umpli scena de exces de vulgarităţi. Da, bătăuşul Barry scapă câteva replici gen boxerii la cântar dar în economia piesei sunt de acolo, la locul lor. În rest, scena nu trebuie spălată – aşa cum se întâmplă la multe din piesele contemporane – după spectacol, la figurat evident, de valuri de spermă şi sânge. Deci poţi merge cu copilul la teatru…

-Actorii au arătat bucurie în joc. Repet, eu sunt un profan şi poate ăsta e rolul lor, să joace mereu, să fie în pielea personajului şi or fi reuşit să mă păcălească. Da, dar am văzut şi piese în care unii actori îmi dădeau senzaţia că peste jumătate de oră pierd ultimul autobuz…
Şi cu atât mai mult e vorba de o bucurie şi reală dar şi muncită cu cât nu e vorba de o piesă clasică (ca manieră de exprimare) ci una în care se cântă vocal cap-coadă (live, fără playback, după umila mea părere) şi la instrumente (vreo două de filarmonică iar restul… din bucătăria mamei).

Nu mai spun de faptul că piesa începe înainte de a începe (o să vedeţi cum), că e interactivă pe alocuri. Nici nu vă mai spun încă o data să mergeţi să o vedeţi că o să creadă idioţii că am procent din încasări. Apropo – piesa merită toţi banii; şi de pe bilet, şi din finanţarea CJ…

Daniel VINCA

Nota Bene – pozele sunt de acolo. Am întrebat dacă am voie să fac click măcar de la aplauze, plecăciuni, flori şi alte chestii din astea. Mi s-a spus Da. Şi au urmat bis-urile. După spectacolul propriu-zis. Iar musiu aparat a mai făcut de câteva ori clang, clang, asumându-şi posibila sfidare a canoanelor. Mda, un aparat dificil.
Nu, blitz-ul din partea de bis nu era de la mine ci de la o doamnă din aceeaşi zonă, educată zic, şi care făcea şi ea poze cu telefonul…

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns