Florin HOZOC: Despre generozitate / Vestitorii

E sâmbătă și venim în fața cititorilor cu al 6-lea Vestitor: Florin HOZOC. Născut pe plaiuri nemțene și poate unul din cei mai cunoscuți oameni din România, acum, pentru că și-a pus real averea la bătaie ca să salveze vieți.
În textul de mai jos chiar el vă provoacă să priviți ceea ce face și din alte perspective. Povestea „legitimării” lui ca Vestitor sau cea a acestui prim articol („primul, așa mai de week-end”, după cum îmi spunea ieri în micuța noastră ședință de pe whatsapp) sunt faine de tot, poate le voi scrie în posibile Memorii. Dar discuția concretă cu întrebarea dacă va scrie și cu răspunsul lui a durat, la începutul săptămânii, pe mess, 10 secunde. Nu DA-ul ci asumarea mi-au arătat mie ce fel de om este.
Textul lui de azi e despre GENEROZITATE dar și despre altele, inclusiv despre SMERENIE și CĂINȚĂ…
Citiți! Merită!
Reamintim că VESTITORII este practic, rubrica prin care, în fiecare zi a săptămânii, veți putea citi câte un editorial extern (tabletă de autor din afara redacției) scris pe diverse teme: social, educație, cultură, civic etc. Mai puțin veți vedea abordări politice în această rubrică, pentru că unii autori (îi veți descoperi zilnic) au legătură cu această zonă și, evident, de comun acord, am stabilit ca aici să nu aibă abordări politice ci cetățenești. (Red.)

În ultimele luni, tot mai mulți oameni m-au lăudat pentru generozitate. M-am trezit înconjurat de mulți necunoscuți, plini de căldură și de recunoștință, care au simțit nevoia să se apropie printr-un mesaj privat pe Facebook și să-mi mulțumească pentru donațiile făcute pentru colectarea de plasmă convalescentă.

Și de fiecare dată le-am răspuns jenat că, pentru bătrânul filosof din mine, generozitatea este un viciu.

Mereu rămâne aceeași întrebare: dacă generozitatea ar fi motiv de stigmat social, câți dintre oameni ar mai fi generoși?

Sau să o reformulăm: Dacă nu ne-ar face plăcere să ne admire lumea mărinimia și, mai ales, să ne admirăm singuri, în oglindă, după fiecare act de mecenat, câți dintre noi am mai fi generoși?

Întotdeauna m-am ferit să mă bucur prea mult de admirația pe care mi-au arătat-o cei care mi-au mulțumit pentru daruri, tocmai pentru a nu mă transforma într-un narcisist. Nu că n-aș fi deja un mic narcisist.

Pentru că generozitatea se poate stinge foarte repede în narcisimul celui care va oferi tot mai multe daruri, doar ca să-și umfle și mai tare ego-ul.

Tocmai de aceea, suspectez de multe ori că binele pe care-l facem altora, hrănește adesea admirația de sine. Și de fiecare dată când ofer ceva celorlalți, încerc să mă biciuiesc cu o smerenie tăcută, întru cumințirea admirației de sine.

Pentru că, de prea multe ori, generozitatea umană este doar masca sub care se ascund meschinăria și lăudăroșenia celor care vor să pară altceva decât sunt.

Așa că, de fiecare dată, eu le respund la fel, tuturor celor care îmi mulțumesc pentru daruri sau pentru binele făcut: tot ce am făcut bun pentru alții, am făcut din interes; interesul de a mă mulțumi pe mine, știindu-mă bun între cei mai buni.

Și adevărata mulțumire trebuie să le-o dau acelora care îmi primesc darurile și binele făcut, ca și cum n-ar fi venit de la mine, ci prin mine; astfel încât să nu-mi dea mie meritele. Pentru că doar astfel mă vor pune la încercare, spre a dovedi dacă sunt în stare să mai fiu la fel de generos, chiar fără să primesc vreo mulțumire.

Pentru că generozitate este doar aceea care nu aduce la schimb o mulțumire mai mare decât cea produsă de folosirea bunului de care te lipsești. Iar așa ceva nu știu dacă există.

Dar tocmai de aceea, eu încă mai cercetez. Și pentru asta perseverez în generozitate.

Florin Hozoc

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns