Despre zîmbet / Dacă e sâmbătă, e Adrian Alui Gheorghe

 

coperta alui gheorghe

1. 

Un japonez din categoria celor care îşi pierdeau vremea cu haiku-urile spunea, încreţindu-şi fruntea, că “zîmbetul e o floare pe chip”. Amintindu-mi de zîmbetul lui Ion Iliescu, cinic, de la Revoluţie, mi-am dat seama că poporul ăsta s-a ales “cu flori de pe chip” numai de prin bălării…! Şi Iago zîmbea, cînd îi ieşea “pasienţa”, nu-i aşa? Şi Iuda s-a umplut de frisonul zîmbetului numărînd arginţii. Există o educaţie a zîmbetului, pe care românii nu o au. Românii ori dau în clocot de rîs, ori se tăvălesc pe jos de jale, bocindu-şi condiţia, soarta, neamul, familia…! Pe stradă vezi numai chipuri încruntate, chinuite de ceva interior, nedesluşit…! Aprofundîndu-le semenilor noştri amăreala de pe chip mi-am dat seama că îi chinuie, de fapt, peste măsură, soarta caprei vecinului…! Cum să mai zîmbeşti dacă vezi că asta, capra, îi umple de lapte pe “nenorociţii” de vecini?

Dreptul la zîmbet se cîştigă, de fapt. Mai aud şi acum urletul gradatului din armată care spunea: “Ce rîzi, bă? Cînd ai să mă vezi pe mine tăvălindu-mă pe jos de rîs, atunci tu ai voie să zîmbeşti un pic…!”. Acum fenomenul e puţin invers, cînd zîmbesc ştiu că el se tăvăleşte pe jos de rîs şi asta mă face mai mulţumit.

2.

La un concurs de mimică orice zîmbet este ca o monedă calpă. O vezi, o simţi în palmă, dar n-are valoare. Dacă aş fi în juriu la acest “concurs de mimică” aş premia zîmbetul care m-ar face să plîng în hohote… Este o povestire a lui Heinrich Boll în care oamenii dintr-o comunitate sînt obligaţi să zîmbească tot timpul. Cei care nu zîmbesc sînt amendaţi, condamnaţi. Oamenii trăiesc cu măşti, ca să placă oficialilor, miliţienilor. Şi noi am trăit într-o “asemenea Chină” în care zîmbetul era obligatoriu, în care se spunea senin: “Nu există să existe,/ Cetăţeni cu feţe triste…!”.

3.

Există pe lumea asta aşa numiţii “ghicitori în zîmbete”. Într-un zîmbet, zic cunoscătorii, poţi citi şi istoria lumii, dacă ştii să pui cap la cap mişcarea buzelor, arcuirea pleoapelor, lumina din ochi, gîndul de după frunte, contextul geografic, contextul politic, situaţia internaţională, longitudinea, latitudinea, altitudinea, mirosurile din jur… Mai sînt şi alte elemente. Am văzut o asemenea ghicitoare pronunţîndu-se în privinţa unui om care o luase pe drumul fără întoarcere al vieţii şi care zîmbea uitîndu-se în sine: “Ăsta se trăieşte pe sine însuşi aşa cum floarea de mătrăgună îşi rostuieşte otrăvurile convinsă că Dumnezeu a pariat prin ea pe eternitate…!”. Toate zîmbetele salvează, în fond, pe cineva. Cînd nu poţi trece o apă mare, de exemplu, întinzi peste ea un zîmbet şi apoi păşeşti, la început cu timiditate, apoi mai hotărît… Ai să vezi că merge. Da, de multe ori am trecut asemenea poduri.    

4.

Mă întreb care ar fi zîmbetul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată… ?! Cred că e al înghiţitorului de flăcări care, cu torţa aprinsă în faţă, a văzut chipurile uimite ale publicului din sala circului şi atunci şi-a dat seama că oamenii aceia, pe care îi păcălise cu trucurile sale de mii şi mii de ori, chiar îl credeau… Şi pentru prima oară a înghiţit cu adevărat flăcările cu care se jucase o viaţă şi care de data asta i-au lins măruntaiele, i-au prins inima, i-au dat măsura stihiei trezite. Eu i-am văzut zîmbetul, am înţeles că era maxima împlinire. Mi-a mai plăcut şi zîmbetul lui Leonardo Da Vinci în momentul în care a pus ultimul benghi de culoare pe tabloul cu nefericita Gioconda. Zîmbetul lui a fost, de altfel, semnătura. Mai sînt zîmbete frumoase care trec neobservate: al lunaticilor, al mamelor care îşi conduc copiii în lume, al copiilor care reuşesc să depăşească ograda casei în goana lor spre lume. Zîmbetul e o relaxare a fricii care ne ţine legaţi unul de altul.

Adrian  ALUI GHEORGHE

 

 

 

Comentarii Facebook

One thought on “Despre zîmbet / Dacă e sâmbătă, e Adrian Alui Gheorghe

  1. Mie-mi place sa rad ! N-am sa ma laud, da’ cand ascult un banc sec bun, izbucnesc primul. Dupa care, ma uit in jur la cei care intarzie si……zambesc ! Condescendent, of course….De aia, pe mine zambetul cuiva ma pune pe ganduri….Cand te bucuri, fie si pentru ca capra (pardon) vecinului a crapat, tre’ sa razi ! Ai scapat de-o grija ! Ah, sa nu va-nchipuiti, ca as avea oarece cu capra sau cu stapanul ei…. Eu, am crescut la viata mea un cane si stiu cate griji ai cu hrana, cu plimbatul, cu punguta, cu medicamentele… Deci, ca un bun crestin, ma bucur ca si vecinul a scapat de-o grija. S-apoi, el isi iubea capra si nu eu ! El sa planga ! Spuneati de Iliescu….. Dar ce parere aveti de zambetul lui Caramitru si al lui Mircea Fa-te ca lucrezi ? Atunci, in ziua aia fatidica. Atunci, am plans, de bucurie. Ghinion, cum ne-ar spune Klaus Werner von Rumanien, der Kaiser ! Despre gradatul din armata, am doua versiuni…. Cea cu Olteanul, care intreba : ce ba, razi cu mine sau de mine ? Ambele se incheiau cu…ma-ta de moldovean ! Cea cu Maramureseanul, care ii punea la punct pe primii si ne respecta. Zambesc ! Amintindu-mi. Da’ sa stiti, ca nu intotdeauna rad de ce-mi aduc aminte…. Parca nu-i bine.

Lasă un răspuns