un editorial de Adrian Alui Gheorghe

Recent l-am avut oaspete în România, la Piatra Neamţ şi în cîteva destinaţii din Moldova, pe scriitorul francez Franz Bartelt. Avem, trebuie să recunoaştem, o sumă de obsesii: cum ne văd europenii, străinii, vesticii, ţara. Cum ne percep ca oameni, ca scriitori, cît de departe sîntem de Europa, cît de asemănători, cît de diferiţi. Tendinţa e, manifestată adesea, fie să ne supralicităm calităţile, fie să ne subestimăm ca neam, ca istorie, să substituim fondului nişte amănunte, anecdoticul, imaginea din presa de scandal să devină o etichetă greu de dezlipit. Dacă în perioada interbelică comunicam cu Europa (Parisul fiind inima ei palpitîndă!) fără nici un complex, după aproape jumătate de secol de comunism am căpătat un straniu sentiment de izolare, ne urcăm într-un tren, cel al civilizaţiei europene, cu sentimentul că ni se citeşte în ochi, în gestică, în costumaţie calitatea de intrus. Sau, tot reflex al aceleiaşi forţate recluziuni, ni se naşte în minte adesea un sentiment de supraestimare a calităţilor, un ciudat protocronism istoric care ne situează în postura de primii apăruţi în Europa, descoperitorii focului, alfabetului, cu nişte strămoşi daci care numai laserul nu-l inventaseră, dar erau cît pe ce să o facă dacă erau lăsaţi în pace de romani, de migratori. Chiar un fost preşedinte al ICR şi-a pornit acţiunea heirupistă de promovare a culturii române în Europa cu un discurs în care fondul era că românii au inventat … caloriferul şi că această minunată faptă ar trebui să fie trecută pe legitimaţia noastră de prezentare la întrunirea civilizaţiilor! Ce ştia Franz Bartelt despre România? Ştia că sub stratul de jeg televizionistic, acelaşi în mai toată lumea, care prezintă numai cazurile sociale cu români, detectate în peisajul francez, este vorba de o cultură cu ceva vechime în Europa, cu ceva reprezentanţi importanţi. Are în bibliotecă integrala Cioran, integrala Ionesco, antologii Tristan Tzara, albume cu Brâncuşi. Îl respectă pe Brauner al nostru, dar nu-i place. Literatură română contemporană? Nu a găsit nimic în librării, toate numele pe care i le-am avansat îi erau străine. Trăim într-o societate saturată de literatură, numele noi şi literaturile noi se impun greu, mi-a mărturisit Franz Bartelt. Trebuie o investiţie temeinică, făcută responsabil de nişte politicieni care îşi iubesc naţia, investiţie care să fie cu bătaie lungă, de la o generaţie la alta. Există două tipuri de războaie în lume acum, cele economice şi cele culturale; dacă cele economice pot fi cîştigate periodic de unii sau de alţii, în final numai războaiele culturilor sînt/ vor fi decisive. Cine îşi va impune cultura, sub orice formă, va fi învingătorul absolut. Văzuse cîteva filme româneşti, premiate pe ici-colo, pe care le-a căutat special ca să cunoască România şi a avut surpriza să găsească o artă cinematografică românescă care a avansează doar subiecte dintr-o stranie anormalitate, cu bolnavi, cu ganguri kafkiene care nu duc nicăieri, cu o faună „societară” de curve, cerşetori, hidoşi, înapoiaţi istoric şi social. În general, o societate post-comunistă care îşi exhibă rănile purulente, în loc să le acopere. Arta, în acest caz, e o prelungire a buletinelor de ştiri care prezintă drojdia unei societăţi care îşi fixează şi mai temeinic locul ei marginal.

I-au plăcut amicului francez satele în care fiecare casă are personalitatea ei. În această multitudine de personalităţi ale caselor eu văd, dimpotrivă, un „alandala urbanistic”, o lipsă de viziune urbanistică. Căruţe pe drum? Cîini flenduroşi prin oraşele noastre? Cerşetori care îţi ţin calea la intrarea în mănăstiri, la intersecţii, în piaţă? Asta nu înseamnă sărăcie, ci o slabă implicare a administraţiilor locale, îmi spune. În Franţa, îmi spune, aceste probleme sînt rezolvate de multă vreme. Sistemul administrativ francez funcţionează impecabil, îmi spune. Interzici lucrurile acestea, o dată pentru totdeauna şi gata. Dar la noi orice e negociabil. Politic şi în funcţie de interese. La noi nimic nu e negociabil, îmi spune. Singurul interes este interesul naţional. Dacă Franţa funcţionează bine, orice cetăţean va fi mulţumit. Am vizitat mănăstirile din Bucovina, Putna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa. Apoi cele din Neamţ. Peisajele l-au impresionat pînă la emoţie. Şi oamenii pe care i-a cunoscut. Da, zice, îi înţeleg pe africanii care fug din calea pustiului, care le face trudnică orice coajă depîine, dar nu-i înţeleg pe românii care caută o coajă de pîine cînd acasă au atîtea posibilităţi. J. A. Vaillant, un călător francez de la mijlocul secolului al XIX-lea, spune că românii sunt un model de ospitalitate, după ce a stat o vreme în Moldova. „O, români! Îmi spun în sinea mea, voi sunteţi maeştrii Europei în ceea ce priveşte ospitalitatea! Această virtute, care la noi a cedat locul egoismului şi nu mai este exercitată decât în mare şi cu ostentaţie de către naţie, voi o posedaţi pe deplin!“. Ai întîlnit mulţi români în Franţa?, îl întreb. Nu prea mulţi, îmi spune, dar poveştile ţiganilor români şi a hoţilor umplu ecranul televizorului. Din păcate nu am văzut nici o atitudine oficială, care să inducă, cu aceeaşi agresivitate, o imagine reală a României. Francezii sînt naţionalişti, îşi iubesc ţara şi istoria convinşi fiind că este singura şansă să te identifici cu ceva pe lumea asta, care să te înnobileze. Franz Bartelt trăieşte la Charleville-Mezieres, oraşul lui Rimbaud. A scris, între altele, cîteva cărţi în care Rimbaud îi este temă, personaj. Ultimul roman, „Femurul lui Rimbaud”, apărut la Gallimard, este în pregătire în româneşte, la „Humanitas”. Nu te-a tentat să pleci la Paris? Nu, îmi spune, Parisul este capitala Franţei, dar Charleville-Mezieres este centrul lumii. Prefer să fiu în Centru. Ce ţi-a plăcut în România?, l-am întrebat la plecare. Multe, dar dacă e să rezum ar trebui să menţionez sentimentul religios, întîlnit peste tot, care nu e nici formal, nici ipocrit, imaginea şi comportamentul stareţului de la Mănăstirea Putna, Melchisedec Velnic, un om cuceritor, peisajele care îmi dau sentimentul unui acasă generic şi … toaca auzită la mănăstirile Putna şi Neamţ. Toaca e fascinantă, omul trezeşte nu sunetele, ci sentimentele lemnului. Ce nu i-a plăcut în România?, îl întreb. Posomorala străzii. Faptul că la hotel nici un chelner sau camerist nu răspunde la salut, se ascund cu toţii după o figură acră, pe care nici măcar zîmbetul profesional nu înfloreşte ocazional. Nici circulaţia alandala de pe drumuri nu i-a plăcut, şoferul român are, în opinia sa, o atitudine de sinucigaş.

Îmi scrie Franz Bartelt, la cîteva zile de la plecare: „Îţi spun deloc circumstanţial că România e o ţară minunată. M-am îndrăgostit de această parte de Românie, Moldova, pe care am văzut-o. Sper să nu îmbătrînim prea repede, ca să mai avem puterea şi timpul de a reveni. Îmi revin greu după o săptămînă în România, prietenia pe care mi-au arătat-o românii, cei pe care mi i-ai prezentat şi pe care i-am cunoscut, e mai importantă decît orice peisaj.”

Nu degeaba sîntem interesaţi, pînă la obsesie, de cum ne văd şi cum ne receptează ca neam, cultură, istorie. România văzută prin ochii unui străin, care o complimentează, redevine o ţară normală.