Cine e deranjat de ADEVĂRUL DESPRE  PRIZONIERII ROMÂNI DIN URSS? / In memoriam – soldat Vasile Gh. Baghiu

soldat

Scriitorul nemţean Vasile Baghiu consideră că există interese misterioase ca adevărul despre calvarul trăit de soldaţii români luaţi prizonieri de armata roşie la finele celui de al 2-lea război mondial să nu fie cunoscut.

Într-o postare emoţionantă pe net, la ziua în care tatăl său – Vasile Gh. Baghiu – ar fi împlinit 93 de ani, scriitorul nemţean (care a recuperat caietul de memorii al tatălui şi a publicat apoi cartea “Prizonier în URSS” atinge din nou problema reticenţelor unor edituri şi a unor “păstori ai literaturii române” când vine vorba de tipărirea unor cărţi-document despre iadul trăit de aceşti oameni în lagărele sovietice.

“Azi tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, ar fi împlinit 93 de ani. A făcut frontul un an, când avea 21 de ani, apoi a trecut prin iadul sovietic siberian, ca prizonier de război, timp de şapte ani. Tinereţe petrecută în lagăr. A supravieţuit. Întors acasă în 1951, şi-a refăcut, cum se spune, viaţa: s-a căsătorit, ne-a avut pe noi, surorile mele şi cu mine şi a înfruntat viaţa în România devenită, la rândul ei, un lagăr. În anii cincizeci, când în literatura noastră se zbenguia proletcultismul, el a scris, riscându-şi libertatea şi viaţa, despre ceea ce păţise în lagărele din Karaganda. A murit în 1974 într-un accident de muncă. Eram atunci un copil de opt ani, dar am găsit caietul lui şi l-am păstrat. Cu greu l-am publicat după 1989, pentru că regimul comunist, aşa cum se ştie, doar se cosmetizase. Memoriile lui sunt unice, dar recunoaşterea lor încă nu şi-a găsit epoca. Dumnezeu să-l odihnească!”, spune Vasile Baghiu.

Într-un interviu luat, în vara lui 2014, de Cornel Mihai Ungureanu, întrebat fiind dacă publicarea cărţii ţine de datoria morală faţă de tatăl între timp decedat sau este vorba de un recurs la istorie, Vasile Baghiu a detaliat demersurile sisifice depuse pentru ca volumul de memorii să vadă lumina tiparului: <<Am reuşit să public aceste memorii sub formă de carte cam târziu, în 1998. Până atunci le-am publicat fragmentar în ziarul Ceahlăul, în revista Memoria, iar Europa Liberă le-a difuzat integral în patru ediţii ale emisiunii „Cartea pe unde” a lui Romulus Rusan. Editura Humanitas a spus, în refuzul ei, că nu mai are hârtie, asta în timp ce directorul ei vorbea peste tot despre necesitatea recuperării memoriei. La fel, Editura Eminescu le-a amânat publicarea cât a putut de mult până când mi le-a pus în braţe gata tehnoredactate însă oprite misterios în drumul spre tipar, iar la Cartea Românească au fost considerate „amintiri cu valoare familială”. La fel, România literară a respins publicarea unui fragment. Peste tot cineva hotăra că nu e cazul să fie publicate nişte scrieri de sertar care, se pare, îi cam făcea de ruşine pe mulţi scriitori-scriitori, care nu aveau nici un rând scris liber şi păstrat în sertar, cum se tot zvonise. Sau erau şi alte motive, nu ştiu. Am reuşit, totuşi, să le public sub formă de carte la Editura Axa din Botoşani, însă impactul nu a fost nici pe departe cel pe care l-ar fi avut la una dintre editurile mari. De altfel, la un moment dat, exemplarele au şi dispărut brusc, din librăriile din Piatra Neamţ cel puţin, şi mă tem că nu au fost cititorii cei care s-au înţeles toţi deodată să cumpere cartea. Acum cartea are parte de o a doua ediţie la Fundaţia Academia Civică. În sfârşit, nu motivele de natură familială m-au motivat în primul rând în bătălia mea pentru publicarea memoriilor din prizonieratul sovietic ale tatălui meu (deşi şi acestea sunt foarte importante, pentru că ţin de o datorie morală a fiecăruia dintre noi pentru tot ce are legătură cu trecutul nostru şi cu identitatea noastră), dar mai ales cele care ţin de valoarea literar-documentară a acestor scrieri. Aceste scrieri sunt dintre cele foarte rare ca subiect (prizonieratul românilor la sovietici), apoi sunt dintre cele foarte rare scrise înainte de 1989 (mai mult, scrise în staliniştii ani cincizeci) şi oferă o perspectivă a omului simplu (a soldatului) asupra prizonieratului sovetic şi asupra războiului în general, nu una oficială, istorică. Toate acestea, dincolo de talentul literar adevărat cu care au fost scrise. O asemenea scriere ar fi meritat poate aceeaşi atenţie şi recunoaştere precum cea a Aniţei Nandriş, cum spunea recent un recenzent al cărţii, dar n-a fost să fie. Timpul nu este pierdut nici acum. Contez pe o receptare mai bună a ei în viitor>>.

Altfel spus, mii şi mii de români au suportat tratamentul inuman oferit de sovietici, s-au întors acasă unde conduceau “elevii sovieticilor” iar după Revoluţie şi ei şi copiii lor au constatat că fantomele roşii nu doar bântuie ci decid în continuare.

D.V.

 

Lasă un răspuns