În vechea şi bogata noastră limbă, plină de omonimii splendide, caracudă este şi un peşte de slabă calitate, şi un ins neînsemnat, dar şi un ipochimen lipsit de caracter, un răpciugos, un ticălos calificat.
Se ştie că la „Junimea” ieşeană, „caracuda” era alcătuită din grupul minor al celor care mai ales asistau la întruniri, fără a lua cuvântul şi fără a prezenta lucrări literare în plen.
Caracuda politică românească, din trecut şi de azi, s-a născut şi se recrutează mai cu seamă din lumea veleitarilor de condei, nu neapărat scriitori, dar ştiutori de carte la un nivel acceptabil.
Pe aceştia Destinul i-a înzestrat cu diferite deşeuri rămase în stoc la finele Creaţiei: de la câine, gena guduratului şi a muşcatului pe la spate; de la măgar, răgetul în public şi, mai cu seamă, copita; de la porc, îmbuibarea şi râgâiala; de la pisică, ipocrizia; de la bibilică, creierul; de la struţ, afundarea capului în nisip; de la hienă, arta sfâşiatului şi colţii corespunzători; de la bivol, obrazul gros.
Obligată să înveţe a citi, caracuda politică şi-a însuşit din folclor zicala: fă-te om de lume nouă, să furi cloşca de pe ouă; din maximele latine, ubi bene ibi patria; din opera lui Machiavelli a înţeles, dintr-o traducere după ureche, că totdeauna scopul scuză mijloacele; din doctrina liberală semi biblică, doar zicerea trunchiată „fiecare pentru sine”; de la bolşevici, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”; de la fascişti ,”heil!”; de la turci, „siktir”, „ciubuc” şi „peşcheş”; de la rromi, verbul „a mangli”; de la ruşi, „davai!”.
Înzestrat cu aceste calităţi, a devenit om politic, consilier, formator de opinie, tribun al gloatelor din diferite pieţe ilustre, sinecurist în permanenţă, fiindcă ştie când să lingă şi când să scuipe, când să pupe papucul măririi şi când să-i înfigă cuţitul în spate.
Vremurile sunt mereu în schimbare… el este mereu de neînlocuit, stâlpi al puterii, dar nu pe gratis!
Cum scria divinul Eminescu?
„O, te-admir progenitură …!”

Mihai Emilian Mancaş