Babele copilăriei mele / plumbul zilei

„Alertă de trafic intens în Iași. Pe drumul către moaște se circulă babă la babă!” – ironie trendy pe facebook, într-o ţară în care se discută despre scoaterea Baltagului din programa şcolară (că e violent) şi sunt tot mai dese mitingurile în favoarea libertăţilor individului, inclusiv a celor sexuale (gay, lesby etc).

Ca unul care are legătură cu imaginea şi cu informaţia transmisă de aceasta pot spune că aceeaşi Babă poate fi pozată/filmată în moduri diferite, chiar antagonice. Poate arăta ştirbă, proastă, înapoiată, pupătoare de moaşte (de ciolan, adică) sau sfântă, cu chipul brăzdat de vremuri, cu mâinile crăpate de muncă. Depinde ce şi cum vrei să transmiţi.

Procesiunile uriaşe nu au fost invitate în România. Sunt şi în Spania, şi în Italia/Vatican, şi la Mecca unde se adună milioane de credincioşi ai lumii musulmane. Da, şi la Mecca pot merge zi de zi nu doar fix în ziua aia, şi la Ierusalim se poate merge zi de zi nu doar la Înviere cum şi la Sfânta Parascheva se poate merge zi de zi nu doar pe 14 octombrie. Dar sunt zile şi zile, iar anumite sărbători au o încărcătură în plus pentru o religie sau un cult aşa cum zilele naţionale fac astfel să tresalte inimile americanilor, francezilor, românilor etc. Aşa cum hramurile unor comunităţi mici şi tradiţionaliste îmbracă în straie sărbătoare oamenii şi locurile respective.

Revenind la Babe. Nu mi-am cunoscut stră-bunicile. Dar sigur erau şi ele nişte Babe. Turnaseră copiii în serie, i-au crescut în bătătură (satul românesc nu cunoştea noţiunea de abandon, sau cel puţin nu la dimensiunea de azi) ca să aibă cine munci câmpurile şi cine merge la război când striga Ţara.

Dar mi-am cunoscut bunicile. Tot nişte Babe. Chiar erau Babe când m-am născut eu şi, apoi, când mă jucam în ogrăzile lor le număram cutele de pe faţă şi mă întrebam de ce au palmele atât de crăpate. Aguriţa şi Tatiana le chema pe bunicile mele Babe. Aguriţa născuse 9 copii, unul murise de tânăr. Pe vreo trei i-a adus pe lume pe câmp. La prăşit sau la tăiat păpuşoii. Acolo i-a venit sorocul. Şi după câteva zile a venit iar cu secera la brâu, cu copilul în poală. De cel mic aveau grijă, între reprizele de alăptat, cei mai mărişori, adică de 7-8 ani.

Tatiana a avut numai 4 copii (plus unul mort) dar l-a crescut şi pe al bărbatului cu care se luase, care mai avea o fată dintr-o căsnicie anterioară.

Când ne duceau părinţii, în zilele de duminică (sâmbăta se lucra pe atunci) la bunici era sărbătoare. Babele ne aşteptau mereu cu o plăcintă, un măr, Moşii (soţii Babelor) ne dădeau câte un leu şi cât ăia mari stăteau la un pahar de vorbă exista aşa, o înţelegere: noi nu le aveam grija, nu stăteam în gura lor dar nici ei nu deranjau. Şi în curtea fiecărei serii de Babe şi Moşi ne adunam cohorte de verişori.

La Paşti era nebunie. Se înţelegeau fraţii între ei (adică părinţii noştri) dacă mergeam duminica la Baba de pe Tată să vină toţi luni la Baba de pe Mamă. Sau invers. Abia a treia zi de Paşti era dedicată naşilor, aşa era pe la noi, la Zăneşti…

Copiii Babelor şi Moşilor fuseseră şi ei purtaţi pe valurile dezvoltării socialiste. Bărbaţii lucrau acum la Săvineşti, Mecanica Ceahlău, 11 Iunie, Învăţământ, femeile la Croitorie sau Postav (Buhuşi), pământul fusese luat cu japca la CAP…
Dar Babele şi Moşii le aduceau aminte să mai meargă la Biserică, să fie buni şi să ne crească şi pe noi în respectul tradiţiilor. Şi morale şi religioase.

Anii au trecut, cele două Babe s-au prăpădit. Dar mamele noastre, ale verişorilor de atunci, au devenit la rândul lor Babe. Au chipuri şi mâni brăzdate de trecerea anilor, de munca în fabrici sau la câmp (că între timp au fost restituite terenurile), de nopţile în care nu au dormit fie pentru că erau la schimbul 3 fie pentru că ne legănau pe noi, copiii de atunci.
Care copii de atunci, la rândul nostru avem copii. Care copii ai noştri, ştie asta orice părinte, la 5-6 ani ne-au şi tras replica „Ei, aşa era pe vremea asta voastră”. Adică ne-au inclus deja în categoria Babe şi Moşi…
Să nu credeţi că doar cele de mai sus sunt Babele copilăriei mele. A, nu. Pe uliţa mea era plin de Babe. Sau de femei care au devenit Babe. Dar care au muncit, şi-au crescut pruncii, i-au trimis la şcoală, au plâns şi au râs odată cu ei şi, duminica, mai mergeau şi la Biserică. Din când în când, la vreo mănăstire. La câţiva ani, poate şi la Sfânta, la Iaşi. La Sfânta Parascheva.
Pentru că aşa au fost crescute. Cu credinţa în Dumnezeu, cu respect faţă de Biserică şi de simbolurile sale (da, unele discutabile, dar ăsta e alt subiect, valabil, in general pentru toate credintele care îşi au, fiecare, propriile fetişuri).

Nu voi detalia acum că pelerinajul de la Iaşi e o dată pe an, că doar de 14 octombrie se circulă Babă la Babă în timp ce zilnic, în România, se circulă bară la bară, şomer la şomer, cocalar la drogat, gay la gay, politician la penal, analfabet funcţional la păcălici de PR. Nu, nu voi spune, acum, nimic despre aceste categorii, ajunge un sincer Sărut-mâna, Babelor!…

Daniel VINCA

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns