Ieri mi-am schimbat poza de profil. Fundal alb. Text negru: „Și eu sunt autist.” Fără descriere. Fără explicații.

Și totuși… a fost suficient să explodeze mesageria:

„Îți distrugi imaginea!”

„Ești inconștient!”

„Ți-ai aruncat munca pe geam!”

Mulți au reacționat din reflex. Unii au râs. Alții au blestemat.

Fiecare s-a grăbit să judece. Puțini au întrebat: de ce?

Gestul meu a fost un protest. Tăcut. Într-o lume care urlă.

O revoltă personală față de ce am devenit: o societate care se rupe în bucăți, dar pretinde că evoluează.

Toți vrem schimbare. Dar fără efort.

Să vină altul: să ne spele păcatele, să ne facă treaba, să ne vindece părinții, să ne educe copiii.

Noi doar să stăm pe margine și să comentăm.

E vina profesorului că elevul nu știe tabla înmulțirii.

E vina doctorului că pacientul vine la spital când e prea târziu.

E vina funcționarului că n-a acceptat cererea – deși lipseau acte.

E vina antreprenorului că nu angajează – deși candidatul n-a învățat nimic nou din liceu.

Eu?

Am fost voluntar – mi s-a spus că „am interese ascunse”.

Am fost umilit de cel căruia i-am curățat curtea de nămol.

Am fost hărțuit de omul căruia i-am găsit casă și loc de muncă.

Am fost reclamat pentru donații făcute din banii mei.

Am fost înjurat pentru binele făcut.

Unde ne-am pierdut busola?

Cum am ajuns să urâm exact mâna care încearcă să ne ajute?

Poate pentru că e mai comod să ne credem nevinovați.

Să trăim într-o bulă unde totul ni se cuvine.

Dar asta nu e maturitate. E infantilism colectiv. Și doare să-l vezi peste tot.

România nu moare din lipsă de idei sau resurse.

Moare, puțin câte puțin, sub povara neasumării.

Nu sunt perfect. Dar mi-am făcut datoria. Și când s-a văzut. Și când am fost scuipat.

Nu cer aplauze. Doar puțină luciditate.

Oare mai putem învăța, împreună, să nu ne autodistrugem cu atâta sete?