Prigoana comunistă care viza minţile luminate şi liderii din comunele patriei este punctată, într-un text-memorial, de profesorul pensionar şi fost deputat în primul parlament post-decembrist, Mihai Mancaş.
Răspunzând acuzaţiei că a părăsit spaţiul natal, profesorul nemţean (actualmente stabilit în Franţa) explică felul în care comuniştii i-au decimat şi hăituit familia şi cum el, la rândul său, era acuzat de un miliţian că ar fi foşt şef de cuib legionar pe când avea… vârsta de 6 ani.
„Nu, tinere prieten, nu am părăsit casa părintească din nepăsare sau din altă pricină similară. Este greu pentru tine să înţelegi vremea aceea crâncenă. Să-ţi spun!
Deceniul 50-60 al secolului trecut. Eram foarte tânăr. Părinţii îmi plecaseră prea devreme într-o lume fără suferinţă. Bunicul meu, hăituit de securitate, într-o noapte de octombrie cu lapoviţă şi frig, a făcut „aprindere de plămâni” şi s-a stins în două zile. Bunica, alungată din casă de tovarăşul Jenică Drăgan, a putrezit de vie pe un mindir de paie, într-un şopron fără ferestre şi fără de uşă. Unul dintre unchii mei, militar, era închis la Aiud şi altul, preot, fusese alungat din sat tocmai în creierul munţilor. Soţia lui, învăţătoare, dată afară din învăţământ, era hărţuită zilnic de miliţianul din Dobreni, care voia să-i ia samavolnic casa.
Eram căsătorit. Soţia mea nu fusese primită în nici o facultate din România, fiindcă tatăl său era deţinut politic şi mama, învăţătoare, fusese destituită şi trăia în mizerie.
Mie, ofiţerul de miliţie Ungureanu, consătean, îmi făcea reclamaţii la securitate, susţinând că, la vârsta de şase ani, eu fusesem şef la legionari (?!)”, îşi reaminteşte profesorul Mancaş.
Cum a reuşit să izbândească în viaţă? Graţie unui om cu suflet care, probabil, la rândul său risca enorm fără să ştie, dar care i-a întins mâna de ajutor de care avea atâta nevoie: <<Un singur dobrean de-al nostru, eminentul învăţător Constantin Lămătic, pe atunci inspector şcolar raional, mi-a întins o mână de ajutor, salvatoare, garantând pentru mine şi intervenind pentru numirea mea ca profesor la liceul din Bicaz. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Nu uit. În fiecare an, de ziua sfinţilor Constantin şi Elena, aprind pentru sufletul său o lumânare. Iar eu am fost avertizat, în repetate rânduri, de către „binevoitori”, să nu mai calc prin sat!>>
Şi explicaţia amară a profesorului Mancaş (care, apoi, a avut catedră la Piatra Neamţ şi a fost chiar directorul Liceului Petru Rareş) se încheie cu o întrebare retorică şi cu un post-scriptum elocvent: <<Şi atunci mă mai întrebi, tinere prieten, de ce am părăsit casa părintească? … P.S. Să ierţi totdeauna, dar să nu uiţi niciodată!>>.
D.VINCA
Nebunii isi creeaza legende penibile !