Mari evadări – reale sau din literatură sau din scenarii de film – sunt subiecte discutate dintr-o generaţie în alta. De la Contele de Monte Cristo la Napoleon (de pe Insula Elba), de la Franck Morris care a demolat mitul zidurilor invicibile ale Alcatrazului la El Chapo care s eplimba prin tuneluri ca pe bulevarde, istoria, literatura şi filmul au consacrat modele de evadare de succes care au presupus muncă, răbdare şi creier.
Toate acestea nu mai sunt necesare în România, infractori periculoşi sau cu fapte penale crunte (inclusiv de corupţie) scăpând de şi din puşcărie mult mi lejer. Aproape fără efort.
De ce? Pentru că ba legea, ba proceduri parcă special create (celebra precriere a faptelor), ba fel de fel de întâmplări fericite transformă puşcăria sau riscul de a ajunge după gratii într-un jalon de plastic, uşor de ocolit de cei care ăşi doresc asta. Dacă sunt şi resurse financiare de pus la bătaie, evadarea nu mai e excepţia aia tip model unicat ci o banală ştire de fapt divers derivată din rutina complice a unui stat care pare interesat să-i ducă după gratii pe fraieri nu pe combinatori.
Azi, două exemple:
1. Turcul criminal care a ucis un poliít de la Rutieră.
Nu a săpat ani de zile cu o linguriţă un tunel. Nu a avut un scenariu complicat în care a fost împachetat de complici în vreun balot de haine murdare care pleca din puşcărie la o spălătorie externă.
Nimic din toate astea. A ieşit pe poarta puşcăriei cu aprobare de la şeful supren (directorul ANP), cu mâinile în buzunar, cu bilet de voie. În învoire. Era a 24-a învoire din ultimii doi ani. Incredibil dar adevărat. Un criminal, încarcerat iniţial în sistem dur, închis, ajunge în sistem semideschis şi primeşte recompense pe bandă rulantă.
Iar şeful ANP aprobă această învoire generoasă (de 3 zile) deşi un important aviz (cel de la Paza Penitenciarului) era negativ. Avizul negativ a fost dat fix de cei care îl observau zilnic pe condamnat. Şeful ANP a vizat din pix şi chiar spune că nu era treaba lui să cunoască fiecare caz în parte. Putea să întrebe, putea să se uite la avize. Nu a făcut-o. De ce? Sau, pentru cât?
În ultimii ani, acelaşi puşcăriaş făcuse mai multe cereri de strămutare a executării pedepsei în Turcia. Judecătorii au respins cererile. Deci refuzul unor judecători (prin sentinţe care arătau o anumită prudenţă şi reţinere faţă de doleanţele turcului milionar) şi avizul negativ al Pazei nu au contat pentru sinecuristul pus să conducă sistemul penitenciar.
Iar acesta din urmă dă interviuri în care vorbeşte despre umanitate, despre absorbţie socială… Vorbe frumoase. Foarte frumoase. Oare cât contează aceste vorbe pentru văduva poliţistului ucis cu intenţie?
2.Cazul următor este despre Ionică al nostru. John de la Târgu Neamţ. Şef şi camarad de partid. 3 fapte de corupţie îi aduc o condamnare tardivă. Procesul la prima instanţă a durat peste 4 ani şi a avut peste 40 de termene. 8 ani şi 4 luni. Dar coruptul apelează la dreptul de recurs. Şi la apel se constată că deja una din fapte era prescrisă. Au mai rămas două în picioare şi astfel sentinţa scade la 6 ani şi 8 luni.
Practic, prin procesul lungit ca o ciorbă chioară, Arsene scăpase de 1 an şi 8 luni din pedeapsă. Convenabil, nu?
Dar i-a r[mas totu;i pedeapsa de 6 ani ;i 8 luni pe care – minune! – nu mai avea cine să o execute pentru c[ el plecase un pic până în Italia fix înainte de pronunţare. Că nimeni nu l-a oprit la ieşirea din ţară/aeroport că… nu avea nicio interdicţie.
Păi da, cine să se gândească că un individ condamnat în primă instanţă, cu şanse mari de a fi condamnat şi la apel, ar putea fugi din ţară? România, spre deosebire de alte ţări, nu are un sistem restrictiv şi de monitorizare pentru infractorii în iminenţă de condamnare.
Aceştia pot fugi din ţară chiar şi după ultimul termen, chiar şi după condamnare. Că până se scrie sentinţa, până se transmite la Poliţia de Frontieră, până e băgată în sistem, numai cine nu vrea nu reuşeşte să iasă din ţară.
Ca şi turcul criminal şi John coruptul nu se vor putea lăuda, în cărţile lor de memorii, cu evadări spectaculoase. Ei au scăpat de puşcărie şi au ieşit din ţară cu largul concurs al autorităţilor. Şi al legilor. Şi al combinaţiilor. Şi al banilor făcut prin corupţie.
Deşi, probabil, nu s-au cunoscut, John şi turcul sunt un fel de parteneri de la distanţă. John cerea şpăgi, turcul dădea şpăgi, ca Rege al Veiozelor.
Banii murdari îi vor ajuta pe amândoi să trăiască bine merci departe de România. De pe terasele din Instanbul sau din Italia, hăhăind în faţa vreunui pahar de Aperol, vor face şi miştouri despre fraierii din România.
Şi, de ce nu ar face-o?
Ba, după vreun film văzut pe Netflix vor lua peste picior şi personajele care joacă rol de evadaţi. Muncă, răbdare, chin, riscuri…
Cei doi au rezolvat mult mai lejer. Unul a primit permisie de la cel plătit să supravegheze puşcăriaşii, cel de al doilea a trecut fluierând prin vamă iar acum spun nişte medici din Italia (Jos pălăria!) că e niţel cam depresiv, nu suportă gratiile şi uşa încuiată la celulă.
Vorba celor de la Divertis (parcă): „Ce lula mea!”.
Între timp, cei din echipa care a realizat filmul „Prison break” ar putea pregăti noi serii, dar filmate în România. Cu titluri gen „Evadări cu aprobare” sau „Prison Şvaiţer”.
Daniel VINCA
