Scandalul de la Spitalul Județean de Urgență Buzău, unde un tânăr de 25 de ani a murit în condiții care ridică serioase suspiciuni, a scos la suprafață nu doar problemele cronice din sistemul sanitar, ci și modul profund politizat în care sunt gestionate crizele atunci când ating zone sensibile de partid.
Atât Partidul Național Liberal, cât și Uniunea Salvați România îl acuză pe ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, că tratează cazul cu mănuși politice. PNL vorbește explicit despre „închiderea ochilor pe linie de partid”, iar USR susține că ministrul evită deliberat trimiterea unui control extins și mută responsabilitatea către Colegiul Medicilor – o instituție percepută mai degrabă ca tampon decât ca instrument de intervenție rapidă.
Rogobete își apără poziția invocând proceduri și verificări, însă în chiar centrul apărării sale apare fraza care anulează orice aparență de neutralitate administrativă: ministrul declară că „a discutat cu președintele Consiliului Județean Buzău, Marcel Ciolacu” pentru a trimite Corpul de Control la spital.
Într-un stat funcțional, un ministru nu „discută” cu un lider politic local înainte de a-și exercita autoritatea. Trimite control și punct.
Faptul că simte nevoia să invoce numele lui Marcel Ciolacu arată exact raportul real de putere: de la ucenic la maestru, de la executant la protector.
Această subordonare simbolică nu e întâmplătoare. Rogobete nu e un ministru apărut din neant. A ajuns parlamentar pe lista PSD într-un județ care nu este al său, un semn clasic că a fost împins de centru, nu crescut de bază. În limbajul real al politicii românești, asta înseamnă un om „asumat” de conducerea partidului. La acel moment, centrul de putere se numea Ciolacu. După eșecul PSD la prezidențiale și retragerea acestuia, tranziția către Sorin Grindeanu a fost una pașnică, de continuitate. Rogobete nu doar că a supraviețuit, ci a fost promovat ministru. Cu alte cuvinte: moșit politic de Ciolacu, nășit guvernamental de Grindeanu.
În acest context, devine relevant – chiar dacă nu penal – fundalul de interese și reflexe de gașcă care planează asupra conducerii PSD. Zborurile Nordis și proiectele imobiliare atribuite cercurilor de influență din jurul lui Ciolacu și Grindeanu nu sunt zvonuri, ci fapte documentate jurnalistic, niciodată negate frontal. Ele nu sunt capete de acuzare, dar definesc un climat: puterea funcționează în cercuri închise, cu loialități, interese și protecții reciproce. Iar miniștrii crescuți în acest sistem reacționează conform reflexului: mai întâi partidul, apoi instituția.
Dublul standard devine și mai vizibil dacă privim spre Neamț. Aici, ministrul Rogobete a demis rapid conducerea DSP, într-un caz controversat, bazat pe interpretări și poziții interne legate de un proiect nici măcar depus oficial. Mesajul a fost tăios, public, fără menajamente.
La Neamţ nu murise nimeni, ca la Buzău…
Diferența esențială? Directorul DSP Neamț nu era de la PSD. La Buzău, unde miza politică e incomparabil mai mare și unde un tânăr a murit, reacția e prudentă, filtrată, negociată.
Revenind la fondul tragediei: tânărul de 25 de ani a ajuns în spital cu o fractură gravă de femur, a așteptat intervenția și a murit înainte ca aceasta să aibă loc. Familia și apropiații vorbesc despre întârzieri și neglijență, iar protestele din fața spitalului arată nivelul de neîncredere al publicului. Acesta nu cere verdict politic, ci un lucru simplu: adevăr rapid și responsabilitate clară.
Concluzia e incomodă, dar inevitabilă. Alexandru Rogobete nu apare ca un ministru al pacienților, ci ca un ministru al baronilor, format și crescut într-un sistem în care deciziile sensibile se iau cu telefonul la partid. Atâta timp cât un control ministerial e anunțat prin invocarea numelui lui Ciolacu, suspiciunea nu doar că rămâne, ci se consolidează. Iar într-un caz de „moarte cu zile”, această suspiciune devine o condamnare morală a modului în care puterea își protejează cercurile, nu cetățenii.
Daniel VINCA
