În mod paradoxal, isteria din ultimele zile legată de cetele de urși și de așa-zisul „braconaj mascat în tradiție” apare exact într-o perioadă în care ursul real, cel din pădure, doarme. Este iarnă, iar biologic vorbind lucrurile sunt simple: majoritatea urșilor sunt în bârlogurile lor puturoase, deplasările lor sunt reduse, alertele din localități s-au rărit, iar presiunea reală a conflictului om–urs a scăzut semnificativ față de lunile de vară și început de toamnă.
Și tocmai aici apare ruptura dintre realitate și scandal. Mai ales când scandalurile trebuie întreţinute cu orice preţ de fel de fel de eco-isterici…
Când nu mai sunt atacuri, când nu mai sunt imagini cu urși prin sate, când nu mai există tensiunea care să alimenteze zilnic rețelele sociale, o parte a taberei eco rămâne fără obiectul muncii emoționale. Nu mai e nimic de „apărat” la cald. Nu mai e nimic urgent şi de criză care să-i facă utili sau eficienţi. Și, în lipsa urgenței reale, apare substitutul.
Avalanșa de fotografii de pe Facebook cu cetele de urși a venit ca o mană cerească. După 1990, numărul acestor cete a crescut vizibil. Nu dintr-o reapariție a cruzimii, ci dintr-un motiv mult mai simplu și mai omenesc: forța spectacolului. Parada, scena, curtea gospodarului – toate acestea livrează emoție, ritm, impact vizual. Cetele din zona Bacăului, Comăneștiului sau Asăului, prin adăugarea canafilor roșii imenși și a coregrafiei tot mai elaborate, prin mărirea acestor cete, au dus jocul ursului într-o zonă spectaculoasă, care te lovește direct în piept. E „wow”. De aceea parada costumelor populare din Piatra Neamţ a adunat exponenţial mai mulţi spectatori pe margine, din momentul integrării în festival al Cetei de la Asău…
E firesc ca fenomenul să fi atras tineri, comunități, alte sate.
Dar aici începe manipularea. Creșterea numărului de urși-actori nu a fost dublată de apariția miraculoasă a unor blănuri reale din neant. Dimpotrivă. Au fost scoase de la naftalină blănuri existente, din perioadele în care vânătoare de urs nu era atât de prohibită ca azi…
În județe precum Neamț, blănurile autentice de urs sunt puține și cunoscute. N-au apărut brusc altele. Deficitul a fost acoperit printr-o soluție logică și perfect adaptată realității economice: costumul de urs, realizat din piei de oaie, de regulă gri-murdar, deschis la culoare. Nu „urși polari”, nu hibrizi exotici, ci o adaptare practică. Tradiția s-a întâlnit cu realitatea dură a satului românesc: lana şi pielea de oaie nu mai sunt o afacere, iar pieile ajung adesea la gunoi. Au fost transformate în identitate culturală, nu în deșeu.
Un exemplu grăitor este ceata Navala Urșilor de la Boțești, una dintre cele mai spectaculoase și mai noi din Neamț. Aproape 40 de „urși”, alături de ursari, dobari și alte personaje, toți în costume realizate din piei de oaie. Frații Băltătescu, cei care au construit ceata, n-au plecat „în pădure să mitralieze urși”. Au ales soluția concretă, eficientă și, ironic, mai ecologică decât orice slogan al ecologiştilor de după tastatură…
Dar Facebook-ul nu arată asta.
Pe rețelele sociale, același costum de blană veritabilă de urs apare de zeci şi sute de ori, din unghiuri diferite, în localități diferite, la festivaluri diferite. Filmează şi pozează jurnalişti, camerameni, pozari de demnitari dar şi tot poporul posesor de smarphone. Vizual, se creează iluzia multiplicării. Iar de aici până la „vai, câți urși omorâți” nu mai e decât un pas emoțional dirijat prost sau cu interes…
Pentru a susține emoția, se scot din sertare imagini de arhivă. Poze vechi, din alte epoci, cu ursul cu inel în bot, plimbat prin târguri, cu obiceiuri medicale primitive, dispărute de zeci de ani. Totul este amestecat fără discernământ: tradiția de Anul Nou ajunge pe același palier moral cu bâlciurile de acum un secol. Fără context real, fără onestitate, doar pentru a stoarce likeuri, lacrimi şi oftaturi.
Scopul nu este adevărul. Scopul este generarea şi menținerea scandalului.
Deranjează blănurile moştenite, nu atacurile frecvente ale urşilor reali…
Între timp, problema reală rămâne neatinsă. România are cea mai mare populație de urs brun din Uniunea Europeană, estimată oficial la 7.000–8.000 de exemplare, dar despre care specialiștii din teren spun deschis că este sigur mult mai mare. Cert este că habitatul este suprapopulat. Exemplarele dominante ocupă zonele bune, iar cele slabe sunt împinse spre marginea pădurii, deci spre localităţi. De aici vin atacurile din sezonul cald şi reacţiile (palide) de apărare ale autorităţilor şi comunităţilor. Nu din cete, nu din tradiții.
În județul Neamț, anul trecut, până spre septembrie–octombrie, au fost zeci de alerte RO-ALERT pentru prezența urșilor în localități. Vestea a publicat chiar o hartă a acestor alerte, care arată limpede că nu vorbim despre cazuri izolate, ci despre o prezență constantă şi periculoasă. Au fost gospodării distruse, animale omorâte, oameni răniți și, din păcate, și un atac mortal, care a trecut rapid din emoție în uitare birocratică.
Problema nu este doar biologică. Este profund instituțională, mai bine zis, birocratică. Legislația este stufoasă, contradictorie și, în practică, blochează apărarea reală a populației. Primarii, jandarmii, veterinarii, gestionarii de fonduri cinegetice se mișcă într-un labirint de avize și proceduri. Nimeni nu vrea să-și asume o decizie rapidă, pentru că orice intervenție este imediat transformată în scandal mediatic.
Mai grav: împușcarea unui urs, chiar și într-o situație de pericol real pentru o comunitate, fără toate aprobările formale, este tratată ca faptă penală. Legea nu face o diferență clară și operativă între vânătoare și intervenția de urgență pentru protejarea vieții omenești. Cel care trage riscă dosar penal. În unele cazuri, chiar și contravaloarea exemplarului, evaluată între 6.000 şi 12.000 de euro, de parcă ar fi fost vorba de un interes personal, nu de o măsură de ultimă instanță.
Acest cadru legal creează frică. Iar frica paralizează orice reacţie eficientă. Intervenția rapidă devine excepție, nu regulă, oamenii sunt pur şi simplu abandonaţi de autorităţi la mila ursului.
Exact aici prosperă ONG-urile isterice. Ele nu trăiesc din probleme rezolvate, ci din probleme perpetuate. Nimeni nu finanţează şi nu face donaţii la un ONG rămas fără obiectul muncii. Iarna, când ursul doarme și realitatea nu mai livrează conflict, se caută substitutul: tradiția, imaginile, scandalul moral. Este ca un antrenament de sezon, o pregătire pentru primăvară și vară, când urșii vor ieși din bârlog și vor reveni atacurile. Atunci vor reapărea aceleași clisee: despăduriri, omul vinovat, ursul pașnic, noi ONG-urile facem treabă dar avem nevoie de bani.
Este fix ca în problema câinilor maidanezi. Cei care observă atent fenomenul se întreabă, pe bună dreptate, ce ar mai face aceşti activişti cu suflet de mamă dacă nu ar mai fi câini pe străzi…
Şi de aici apare şi logica de a bate monedă pe idei care nu oferă soluţii eficiente, gen multclamata sterilizare văzută ca soluţie absolută.
Sigur, apropos de narative, despăduririle există. Dar ele nu explică singure de ce, an de an, în aceleași zone, conflictele se repetă. Ursul nu ajunge în centrul satului pentru că a dispărut un copac ieri, ci pentru că sunt prea mulți urși pentru cât poate duce pădurea.
Ironia amară este că mulți dintre cei mai vocali „iubitori de natură” privesc această realitate din confortul apartamentului, de la etajul 3 sau 9. Nu de pe ulițele satelor terorizate şi nici din pădure. Nu din gospodăriile unde copiii nu mai ies seara din curte. De acolo, din spatele tastaturii, ursul e frumos, tradiția e barbară, iar realitatea se rezolvă cu un share.
Numai că natura nu funcționează după like-uri. Ursul nu citește postări. Iar oamenii din Neamț, Bacău, Harghita, Braşov sau Bucovina nu au luxul ideologic al isteriei. Ei au nevoie de management, nu de rușinare publică. De decizii asumate, nu de scandal şi, mai ales, de legi care să protejeze real omul.
Atacul asupra cetelor de urși nu salvează nici ursul, nici omul. Doar mută discuția exact de unde nu trebuie. Exact ce trebuie să facă o manipulare, o diversiune.
Și, în timp ce noi ne certăm pe costume și poze, problema reală rămâne acolo, așteptând primăvara.
Iar zgomotul generat pe internet de isterici, oricât de tare ar fi, nu serie ursul.
Şi, peste câteva luni, vor curge iar apelurile panicate la 112 şi mesajele Ro-Alert.
Şi nişte băieţi deştepţi şi nişte fete isteţe îşi vor număra banii care intră din donaţii sau chiar din subvenţii de la stat şi îşi vor aranja un nou concediu. Nu, nu într-o pensiune de sub poala pădurii româneşti ci pe plaja grecească, pe vreo rivieră franceză, în nisipul exotic de prin Caraibe. Pe unde nu sunt urşi.
