În România, fumatul în spațiile interioare de uz public a fost interzis complet. Intenția – protejarea nefumătorilor și a personalului – e legitimă. Aplicarea, însă, a dus la o situație absurdă: fumătorii sunt super-taxați (accize mari + TVA), dar tratați ca cetățeni de mâna a doua. Iarna, „soluția” oferită este să stea la ușa localului, în ploaie, viscol sau pe terase „încălzite” care, prin definiție legală, trebuie să rămână deschise pe cel puțin două laturi – deci nu pot fi cu adevărat calde. E greu să-i ceri unui om să-și bea cafeaua fără să i se facă turturi în ceașcă.

Nu vorbim aici despre relaxări necontrolate sau despre ignorarea drepturilor nefumătorilor. Vorbim despre un model echilibrat, deja existent în țări civilizate, prin care fumătorii pot consuma un produs legal fără a-i expune pe ceilalți, iar operatorii economici își pot adapta oferta la cererea reală.

Lecția Europei: cum arată soluțiile civilizate

Franța – „fumoir”-ul tehnic, separat, fără servire în interior

În Franța, barurile și restaurantele pot amenaja fumoir-uri: încăperi complet separate de sala comună, cu uși etanșe, presiune negativă și ventilație dedicată. Nu se servește înăuntru (nu intră personalul cu tăvi), dar clienții pot intra cu consumația. Restul spațiului rămâne 100% nefumat. E o soluție care protejează nefumătorii și nu-i umilește pe fumători.

Ce spune piața? În orașele mari, acolo unde există public fumător cu putere de cumpărare, operatorii au investit în fumoir-uri. Unde nu există cerere, nu se investește – piața decide.

Italia – „sale fumatori” după același tipar

Italia permite săli de fumat tehnice, cu aceleași cerințe stricte de separare și ventilație. Practica e similară: nu se servește înăuntru, dar clientul poate intra cu paharul. De ce funcționează? Pentru că separarea e reală, nu un paravan simbolic. Iar acolo unde cererea o justifică, patronii montează sistemele, tocmai pentru că există ROI.

Germania – libertate condiționată pe landuri

Germania e un stat federal; regulile diferă. În multe landuri există „Raucherraum” (sală separată de fumat) cu standarde tehnice. Mai mult, unele landuri acceptă „Rauchergaststätte” – baruri mici integral pentru fumători (18+, fără mâncare gătită), clar semnalizate la intrare. Aici servirea e normală, pentru că întregul local este declarat „pentru fumători”, iar accesul minorilor este interzis. În landuri mai stricte (ex. Bavaria), interiorul e complet nefumat. Comunitatea locală și legislația regională decid.

Elveția – combinație de fumoir și localuri mici „de fumători”

Elveția combină modelul francez (fumoir tehnic separat, de regulă fără servire) cu posibilitatea, în anumite cantoane, de a autoriza localuri mici integral pentru fumători (18+, condiții de ventilație, protecția personalului). Din nou, decizie la operator + control sanitar.

Statele Unite – patchwork de reguli, dar cu excepții funcționale

În SUA, unele state sunt 100% „smoke-free” (interzis în interior), altele permit excepții: baruri 21+ fără mâncare gătită, cazinouri, cigar lounges. Important: peste tot, semnalizarea e clară, iar accesul minorilor în zonele de fumat este restricționat.

Morala comparată

Nicăieri în lumea civilizată nu mai e „fumat peste tot, haos pentru toți”.
Dar multe țări au găsit compromisul inteligent: camere de fumat tehnic separate, baruri mici licențiate pentru fumători, protecția strictă a personalului și a nefumătorilor.
Patronul decide dacă merită investiția; clientul decide dacă intră. Statul controlează parametrii tehnici, nu se ocupă să-i scoată pe oameni în ger.

România astăzi: taxe maxime, respect minim

În România, povara fiscală pe țigări înseamnă accize mari + TVA. În termeni de structură fiscală, acciza specifică și cea ad-valorem duc ponderea taxării la mult peste 50% (undeva chiar la 58%) din prețul pachetului, la care se adaugă TVA. Pe scurt: fumătorul plătește grosul.

În același timp, legea îi spune: „ieși afară”. Iarna, „afară” înseamnă trotuar, vânt, ninsoare, „terasă” cu două laturi obligatoriu deschise – deci nu poate fi cald oricâte încălzitoare ar monta localul.
Rezultatul? Oamenii se simt umiliți: nu ceri privilegiu, ceri o cafea civilizată, fără să-ți înghețe mâinile.

Modelul propus pentru România: reguli clare, spații dedicate, protecție reală

1. Fumoir tehnic (opțional, licențiat)
   – Cameră separată cu ușă etanșă, presiune negativă, ventilație dedicată cu evacuare directă, zero servire în interior, 18+.
   – Intrarea voluntară a clienților (în cunoștință de cauză), personal protejat (fără minori/gravide în spații de fumat).
   – Audit periodic al sistemului de ventilație; scrumiere metalice; plan anti-incendiu.

2. Bar pentru fumători (opțional, licență distinctă)
   – Local mic, 18+, fără mâncare gătită (doar gustări reci), semnalizare clară la intrare.
   – Protecția angajaților: consimțământ scris, reguli de programare, interdicție pentru minori și gravide în sala de fumat.
   – Controale reale, sancțiuni reale pentru abateri. Piața va decide dacă merită.

3. Hoteluri și noduri de trafic (aeroport/gară)
   – Camere de fumat tehnice (fără servire), cu standarde stricte.
   – Alternativ, balcoane deschise și zone exterioare amenajate decent (markere, scrumiere, copertine), fără blocarea intrărilor și fără adunarea oamenilor „la ușă”.

4. Transparență pentru public
   – Afișare obligatorie: „nefumat / fumoir separat / bar pentru fumători”.
   – Pe site-urile localurilor și pe platforme (Maps), statusul vizibil. Omul alege informat.

5. Protecția nefumătorilor – non-negociabilă
   – Sala comună rămâne nefumată.
   – Fumoir-ul este etanș și controlat; barul de fumători e separat prin licență și accesul este 18+.
   – Personalul este protejat prin norme de sănătate ocupațională.

Acesta nu e „cadou pentru fumători”. E politică publică matură, exact ca în Franța, Germania, Elveția, Italia şi (parţial) SUA: nu expunem pe nimeni, nu mințim cu terase imposibil de încălzit, nu umilim clienți care plătesc taxe semnificative.

De ce ar investi patronii? Pentru că există cerere!

Fumătorii nu sunt o excepție marginală. Dacă nu ar reprezenta un segment consistent, nimeni n-ar băga bani într-o ușă etanșă, într-o ventilație cu presiune negativă, într-un audit tehnic periodic. Faptul că în Franța/Italia/Elveția/Germania există fumoir-uri sau baruri pentru fumători arată că cererea există, iar investiția se poate susține în locurile potrivite.

Rolul statului nu e să „stoarcă” acciza și să expulzeze fumătorul pe trotuar, ci să reglementeze corect: parametri tehnici, protecția personalului, semnalizare, control.

Despre „accizele care țin UPU-urile în viață”

În România, banii colectați din accizele pe tutun și alcool constituie venituri la Ministerul Sănătății și sunt utilizați, în principal, pentru finanțarea Unităților de Primiri Urgențe (UPU). În paralel, activitatea curentă a spitalelor este finanțată în principal de CNAS, din contribuțiile tuturor angajaților.
Cu alte cuvinte, fumătorii și consumatorii de alcool (doar ei!) contribuie consistent la bugetul care ține UPU-urile în funcțiune.
Şi mai clar: UPU-urile nu sunt finanţate de cei care contribuie la sistemul de sănătate prin CAS ci exclusiv de cei care plătesc aceste taxe uriaşe pe tutun şi alcool.

Faptul că, în această ecuație, oamenii care plătesc accize mari sunt goniți la ușă sau trimiși pe terase care nu pot fi încălzite decent nu e doar ineficient – e nedemn. Iar demnitatea nu contrazice sănătatea publică: se pot avea amândouă, dacă reglementezi cu cap.

Concluzie 

Nu cerem „fumat peste tot”. Cerem reguli clare, spații dedicate, protecție reală pentru nefumători și personal, transparență pentru client. Cerem ca statul, care încasează masiv din accizele pe tutun și alcool (inclusiv pentru UPU), să ofere opțiuni legale, civilizate pentru consumul unui produs legal – fără exil în frig.

Politica publică matură arată așa: fumoir tehnic (fără servire), bar mic licențiat pentru fumători (18+, fără mâncare gătită), parametri de ventilație și protecția muncii clari, control real. Piața va decide unde merită investiția; oamenii vor alege informat. Iar iarna nu va mai însemna umilință, ci respect pentru toată lumea.

Și încă ceva: de fiecare dată ni se spune „UE cere”, „Europa impune”, „așa vor americanii din NATO”.
Bun.
Tot Europa și statele occidentale de la care „ne luăm lumina” au găsit bune practici care arată respect pentru fumători: fumoir-uri tehnice, baruri mici licențiate 18+, standarde ferme și transparență. Dacă suntem atât de atenți la ce „impun” alții, haideți să fim la fel de atenți și la modelele lor echilibrate, care protejează pe toată lumea fără a-i umili pe cei care – pe deasupra – plătesc cea mai mare parte din prețul produsului sub formă de taxe.

În numele multor fumători din România,
Daniel Vinca