7 ani fără Viorel Tudose! Mai sărăci fără un om al cuvântului și fără un om de cuvânt!

7 ani au trecut de la ziua în care jurnalistul, făcătorul de presă și făcător de jurnaliști Viorel Tudose, pleca spre altă lume. Dădeau copacii în floare sub biroul lui de la capătul Străzii Tiparului dar el ne părăsea nu la Piatra Neamț ci la Iași, orașul Teiului lui Eminescu.

Apreciat sau înjurat, aplaudat sau trădat chiar de cei de lângă el, în timpul morții, ulterior a devenit destinatarul unor epitete generoase, inclusiv „Patriarhul Presei nemțene”. De ar fi trăit, Viorel Tudose ar fi respins astfel de minunății pentru că toată viața lui nu și-a dorit să fie decât un om. Un om al cuvântului și un om de cuvânt. Generos cu ceilalți și risipitor cu sine, Viorel Tudose avea calitatea rară de a se bucura de reușita unui coleg unui coleg, mai ales dacă era mai tânăr. A șlefuit începuturi de carieră și profesioniști în presa nemțeană.

Dar peste toate, respecta Cititorul. Da, știa să facă și compromisuri dar toate se opreau la o limită iar aceea era el, cetățeanul care aștepta știri corecte. Era un om tolerant dar nu accepta vânzarea profesiei sau a celor care își pun încrederea în jurnaliști.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Viorel Tudose!

Mai jos, un text publicat în ziarul Ceahlău, chiar în ziua înmormântării sale. Cred că e scris chiar de mine, dar nu asta e important.

Mici gloanțe de lumină

Astăzi, bădia Viorel Tudose va fi condus, cum se spune, pe ultimul drum. Așa a vrut Dumnezeu, să-l ia la El, acum, când pe geamul fostului său birou dă năvală mirosul copacilor înfloriți. Mă uit la pomișorii cărora mugurii le-au plesnit în ultimele zile. S-o fi uitat, ani de zile, zeci de ani, și bădia Viorel la aceiași pomi plantați, demult, de tipografii care, în acele vremuri, desenau ziarul în plumb.

E un amestec ciudat, e viața așa cum e ea, să te uiți la muguri și la flori și, în același timp, lângă tine, rumegând informațiile ce vor apărea în ziarul de a doua zi, colegii jurnaliști să vorbească despre bucuriile și necazurile nemțenilor. Despre unul care făcut una necugetată, despre elevii care se bat în parte cu profesorii (deh, elevi și profesori de școală nouă), despre halate mai albe sau măi pătate, despre o firmă care mai că a otrăvit un sfert din elevii unei școli.

„Mici gloanțe de lumină și de fum”, zice poetul gazetar. Așa ni-i și viața, așa e și ziarul, cu gloanțe de lumină, cu plumbi de fum. Cu bune, cu rele. Cu alb, cu negru dar – mai ales – cu multe tonuri de gri.

Bădia Viorel nu era un om gri. Gândul său era unul viu. Chiar exagerat de viu, uneori. Îi plăcea, la o șuetă, la o discuție, să provoace. Intenționat depășea limitele conversației aruncând o șopârlă, un rever, ca să-și testeze interlocutorul. Provoca, uneori aparent lipsit de politețe. Stârnea. Ținea interlocutorul în corzi pentru a-l radiografia.

Psihologii de azi, cu șapte diplome, sunt chiștoace pe lângă el. Arunca scurt un „ești prost!” ca să-ți vadă reacția. Apoi, dacă era cazul (o, pașă…) revenea cu un amabil „ei, dar totuși nu ești prost!”. Sau, mai pe stilul său, „nu ești chiar atât de prost…”. Am fost martor de cel puțin 10 ori la driblingul acesta al său și zâmbeam deja când asistam la un astfel de început de discuție. Precum un artist, bădia Viorel nu comitea joaca asta pentru el, pentru orgoliul său. O făcea și pentru spectatori dar și pentru cel „intervievat”. Pentru că discuția cu el îmbogățea. Avea șarm și valoare.
De aceea vom fi mai săraci, fără tine, bădie Viorel. Deh, Dumnezeu îi ia la El pe cei mai buni, pe ceilalți ni-i lasă, să ne ispășim păcatele cu ei.

Dumnezeu să te odihnească între copaci înfloriți, bădie Viorel!

 

Ucenicul Daniel VINCA